Ale vietii valuri:Dragostea

     Dragoste...un cuvant inventat de cei dinaintea noastra pentru un sentiment mai maret si mai cutremurator decat orice altceva pe acest Pamant si probabil si in Cer.
     Noi cei de acum, din era asta, noi cei de azi, am auzit multe lucruri despre acest sentiment numit dragoste. Dar cati dintre noi au simtit-o cu adevarat? Grea intrebare, greu raspuns...
     M-am trezit intr-o zi crezand ca sunt indragostita de doi barbati. Si atunci m-am dus la cineva intelept si l-am intrebat cum imi dau eu seama pe cine iubesc. Cum imi dau seama pe cine iubesc cu adevarat?
     Iar el mi-a raspuns:
   "Eu cred ca iubesti cu adevarat pe cel caruia ii treci cu vederea imperfectiunile. Lucrurile sunt simple. Trebuie sa iei in seama si imperfectiunile proprii si atunci cel iubit este cel care te iubeste asa cum esti tu, cel care trece usor peste acestea, cel care iti intoarce iubirea, care-i raspunde acesteia cu iubire. Iubirea fara raspuns este durere. Ia seama la acest lucru! In viata vedem insusiri frumoase la multe persoane. Poate suntem ispititi de acestea. Iubesti pe cel ce te iubeste. Pe celalalt il apreciezi. Vor fi multe astfel de persoane in viata ta, dar ele te iubesc pe tine? Gandeste-te! Eu cred ca nu iubesti pe niciunul cu adevarat. Inca. Cunoaste-i mai bine si asteapta sa raspunda iubirii tale. Ei iti vor da raspunsul."
 Mare adevar a grait, inteleptul. Cu siguranta ca eu il iubesc pe cel care ma iubeste si ma apreciaza pentru ceea ce insemn cu adevarat, pentru esenta mea.  
     As putea scrie multe despre dragoste, dar cred ca prefer sa o simt. Sunt constienta ca dragostea adevarata este mai mult decat coplesitoare. Personal, sunt pregatita sa o simt. Cred ca atunci cand o voi intalni, voi considera ca l-am intalnit pe Dumnezeu in persoana.
     Dar oare oare tu, iubitul meu, esti pregatit pentru mine?

     

Ai grija sa nu te ranesti!

      Este primavara si astazi pasii m-au dus inapoi, in fata acelei case. Stiu ca nu e bine sa privesc in trecut dar sunt momente ca ziua de azi in care pur si simplu m-am trezit acolo. Nu am intrat pentru ca acel loc mi-a adus multa fericire dar si multa tristete. Cred ca acolo sunt momentele cele mai clare pe care le-am trait vreodata, sunt amintirile mele dragi, acolo a fost "casa mea". As putea sa vorbesc mult despre acel loc, dar e ceva mai presus de atat.
     Inca ma intreb cum de am ajuns in acea zi acolo. Stiu ca m-am plimbat pe straduta de mai multe ori si era ceva care ma tot impingea in acel loc, dar imi lipsea curajul, asadar am pornit-o inainte si... m-am intors impinsa de ceva mai puternic decat mine.
     Cred ca am inceput sa-i dau importanta acelui barbat in momentul in care l-am rugat sa-mi rupa firul de la mana. I-am zis sa fie dur si sa traga tare ca nu ma raneste, dar el mi-a luat mana, mi-a dus-o la gura si mi-a rupt snurul cu dintii, uluindu-ma prin gestul lui. Cred ca atunci am inceput sa-l privesc cu adevarat, tocmai pentru ca era altceva decat ce vroia el sa arate, avea blandetea aia pe care vor barbatii in general sa o ascunda sub diverse masti.
     Erau multe lucruri nespuse intre noi doi, dar mie imi era teama. Teama de a nu simti ceea ce credeam ca simt, teama de cuvinte mari, teama de a nu  rani si mai ales teama de a nu ma rani. Dar era ceva, stiam, dupa reprosurile pe care mi le facea cand intarziam iar el ma astepta. Cand era plecat, il asteptam, vroiam sa il vad acolo langa mine, imi devenise indispensabil. As fi vrut sa se intample ceva, sa faca ceva, as fi vrut sa fac ceva.
     A fost o perioada frumoasa si a fost o vreme in care am vrut sa raman. Dar am fost nevoita sa plec. Acele vremuri nu or sa se mai intoarca niciodata, dar tot ce am simtit atunci a fost frumos. Ce am simtit pentru el a fost frumos. Acel loc cu masuta "noastra", acel loc special.
     Mi-e dor!