Imi murise toata speranta din mine si imbatranisem. Toata agoniseala mea de-o viata, toate gandurile bune, toate lucrurile frumoase, toata veselia, absolut tot. Ramasese tristetea, dar incet incet ma parasise si ea. Era tristetea gandului lucrurilor ce ar mai fi putut fi, a zambetelor ce mi-ar fi placut sa le imprasii, a ochilor plini de lumina pe care i-as fi putut darui, era tristetea lucrurilor pe care nu le mai facusem.
Unde si in ce moment pierdusem calea cea dreapta? Cand tot ce visasem odata era calea aceea, singura cale pe care mi-ar fi placut sa merg. Nu conta ca uneori mergeam prin furtuni batuta de vant si de apa, alteori mergeam sub un soare prea dogoritor si nu aveam cu mine un strop de apa, iar alteori aproape ca muream in gerul aspru, urmat de zapada rece prin care aproape ca nu mai puteam inainta, dintre toate ea era cea mai rea. Dar asa cum puteam, inaintam caci stiam ca ma indrept spre altceva. Si mai stiam ca langa mine mergea un copac pe care mandra il asemuiam cu Dumnezeu. Copacul era pentru mine ca si ghioceii ce anuntau primavara, el era primavara mea fara de sfarsit. Dar intr-o zi l-am pierdut. Probabil ca a fost atunci cand m-am ratacit de drumul drept si am ajuns pe niste carari pline de serpentine ajungand pe cu totul alte drumuri. Atunci am pierdut copacul. Furtunile, seceta, iarna ce au venit pe acele drumuri aproape ca m-au omorat, nu mai era nimic de care sa ma agat, nimic la care sa sper, eram singura si trista. Incet-incet tristetea m-a parasit si ea, probabil ca i se luase de mine, i se luase sa-mi mai arate ce ar fi putut fi daca mi-as fi urmat calea. Asa ca am ramas goala, fara nimic, fara un far care sa se aprinda. Inima mi-a incremenit in resemnare si asa s-a format piatra. Intr-o zi am impietrit de tot batrana in bastonul meu, fara nimic, si tot ce mi-a ramas a fost viata viitoare...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu