Data viitoare

       Imi murise toata speranta din mine si imbatranisem. Toata agoniseala mea de-o viata, toate gandurile bune, toate lucrurile frumoase, toata veselia, absolut tot. Ramasese tristetea, dar incet incet ma parasise si ea. Era tristetea gandului lucrurilor ce ar mai fi putut fi, a zambetelor ce mi-ar fi placut sa le imprasii, a ochilor plini de lumina pe care i-as fi putut darui, era tristetea lucrurilor pe care nu le mai facusem.
       Unde si in ce moment pierdusem calea cea dreapta? Cand tot ce visasem odata era calea aceea, singura cale pe care mi-ar fi placut sa merg. Nu conta ca uneori mergeam prin furtuni batuta de vant si de apa, alteori mergeam sub un soare prea dogoritor si nu aveam cu mine un strop de apa, iar alteori aproape ca muream in gerul aspru, urmat de zapada rece prin care aproape ca nu mai puteam inainta, dintre toate ea era cea mai rea. Dar asa cum puteam, inaintam caci stiam ca ma indrept spre altceva. Si mai stiam ca langa mine mergea un copac pe care mandra il asemuiam cu Dumnezeu. Copacul era pentru mine ca si ghioceii ce anuntau primavara, el era primavara mea fara de sfarsit. Dar intr-o zi l-am pierdut. Probabil ca a fost atunci cand m-am ratacit de drumul drept si am ajuns pe niste carari pline de serpentine ajungand pe cu totul alte drumuri. Atunci am pierdut copacul. Furtunile, seceta, iarna ce au venit pe acele drumuri aproape ca m-au omorat, nu mai era nimic de care sa ma agat, nimic la care sa sper, eram singura si trista. Incet-incet tristetea m-a parasit si ea, probabil ca i se luase de mine, i se luase sa-mi mai arate ce ar fi putut fi daca mi-as fi urmat calea. Asa ca am ramas goala, fara nimic, fara un far care sa se aprinda. Inima mi-a incremenit in resemnare si asa s-a format piatra. Intr-o zi am impietrit de tot batrana in bastonul meu, fara nimic, si tot ce mi-a ramas a fost viata viitoare...

Gradina secreta II

Priveam din gradina secreta
Cum pasarea isi lua zborul
Spre Cerul netarmuit
Intr-un loc de care noi muritorii n-am auzit.
Am vrut sa merg cu ea,
Dar mi-a zis sa astept
In gradina mea,
Sa-l intalnesc pe cel sortit,
Si poate asa am sa ajung s-ating
Un infinit..

Tristetea Cerului

       Priveam cerul pe vremea asta ciudata. Sunt multe zile de cand simt ca lucrurile din jurul meu se schimba. E o mare tensiune care vine din cer printre noi si eu o simt destul de bine. Cerul, mereu asa misterios, asa dezolant primavara, asa trist si asa miscator ca un rau care in loc sa-si continue cursul se opreste si priveste pe cel care stie a-l vedea. 

       E ciudat cum nuantele de albastru se schimba, se intensifica si probabil ca nu poate fi redat exact nici macar prin culori. Oare poti transmite prin culoare zbuciumul albastrului? Oare-i poti transmite tristetea, bucuria, cumva noul inceput? Oare poti transmite prin culoare ce simte el acum?  Zilele acestea cerul ne vorbeste mult tuturor. Ne arata ce simte el, si noi fiind legati de el de multe ori il simtim. Mi-e frica de nou si cred ca si Lui ii este. Aceste noi schimbari ii plac si nu-i plac. E greu de el, cred ca uneori se simte neinteles, asa cum ne simtim si noi. Si e singur si tot ce poate sa ne arate este prin culoare si prin vant, starile lui. Si noi suntem singuri si neintelesi pentru ca suntem atat de legati de el si oricat de mult ne chinuim nu gasim acel ceva care sa ne faca fericiti. Cine stie daca vom afla acea taina tinuta undeva captiva... mi-e teama ca nu stiu. 

       Stiu doar ca El e trist si ca noi nu vedem. Si ca daca noi ne mai consolam unii pe altii si ne ducem zilele asa cum putem, El e singur. Si nu garantez ca e fericit cand ne vede pe noi asa nefericiti. 

       Zilele astea imi vine sa plang mult. Abia astazi am realizat de ce, desi am simtit inca de ieri. Azi insa mi s-a conturat. E greu sa fii totusi Dumnezeu. Noi daca ne gandim, ne gandim la partea buna din treaba aceasta, dar la partea rea nu ne prea gandim. 

       Astazi L-am simtit trist si-mi pare rau. Noua ne e greu cu un copil, dar oare Lui cum i-o fi cu noi toti? E un albastru cutremurator...ca si cum ar vrea sa planga dar nu poate. Azi plang eu pentru el, desi durerea din piept e prea mare si pare ca nu o sa dispara.

       Imi pare rau ca suntem asa cum suntem. Intind mana spre tine, Cerul meu...