Au fost zile grele, zile in care aproape mi-am pierdut sufletul. Si as putea sa jur ca am trecut prin iad, atat de greu a fost totul. Nici vorba de lucruri dragute, de vorbe bune. Doar dureri, amarali si frig. Singuratate si tristete, asta-i tot ce m-a acompaniat in ultima vreme. Si parca simteam ca imbatranesc la propriu. Probabil ca incep sa ma ramolesc si e nevoie sa mai schimb ceva prin viata mea. Sau sa ma schimb eu, sa o iau de la capat, sa ma reinventez, sa renasc din cenusa ca pasarea aceea faimoasa...
Dar azi a fost altceva. A fost o floare de liliac, floare pe care mi-ar fi placut sa ti-o daruiesc tie, omul meu drag. Floarea care m-a facut atat de fericita, simteam ca zbor, nu alta. Cred ca nu am mai zambit de multa vreme asa cum am facut-o azi. Era un nene care iubea florile in statia de autobuz si m-a intrebat uimit daca e liliac. Am inceput sa povestesc fericita cu el, eram atat de bucuroasa, parca disparusera toate zilele grele. Si-n timpul ala atat de fericita fiind nu-mi imaginam decat ca sar in bratele tale si te strang si te sarut si plang de fericire. Si mi-era si mi-e dor de tine, si stiu perfect cat de nesuferita si de rea sunt. Dar ce simt pentru tine e mai presus de asta, ce simt pentru tine simt pentru floarea de liliac, este acelasi lucru. Doar ca in ultima vreme incepusem sa uit, exact ca dupa multi ani de casnicie.
Insa imi amintesc de fiecare data pentru ca ai tu ceva in tine, ceva inexplicabil de frumos care ma cheama si ma tine strans in brate ca pe nimeni alta. Tu si floarea de liliac. Cum poti fi asa? Cum poti fi mereu altul si totusi acelasi? Cum poti fi si bland si salbatic deopotriva? Cum poti fi atat de eu?
Mi-e dor de tine, floarea mea de liliac. Singurul care ma poate inalta...
