Sensul vietii

    Ce este sensul vietii? V-ati intrebat vreodata? Eu l-am cautat de cand ma stiu si inca nu l-am gasit. Asadar am invatat sa traiesc cu acel gol care lipseste.
    Astazi in schimb m-a pus pe ganduri cineva care a spus ca ii lipseste sensul vietii. Ascultandu-mi prietena, am simtit o tristete imensa atat pentru ea cat si pentru mine. Caci in cautarile mele m-am pierdut de multe ori, si am vrut tot de atatea ori sa renunt la tot. M-am simtit goala, incompleta, fara acel ceva care m-ar fi putut face fericita (sau cel putin multumita!).
    La un moment dat m-am simtit pierduta complet, eram un corp care nu-si mai simtea sufletul. A fost straniu, naucitor. Dar incet incet mi-am revenit.
    Asta nu inseamna ca am gasit acel ceva, ceea ce pentru mistici inseamna viata eterna, pentru mine inseaamna doar viata. Si desi m-am invatat cu sentimentul, desi caut si iar caut, nu gasesc.
    Pentru unii inseamna dragoste, pentru altii cariera, dar pentru mine nu stiu. Oare unde vrea drumul meu sa se indrepte? Catre ce meleaguri nemaintalnite, catre ce oameni necunoscuti? Unde o sa gasesc acel ceva atat de pretios pentru mine si mai ales cum?
    Infinitul este atat de mare iar noi atat de mici...dar cel putin eu o sa caut in continuare. La fel si ea, caci chiar de-ar fi sa ii arat ca viata merita traita, o sa o fac cu toata dragostea. Si o sa-l gasim.
    Caci stiu cum este sa te simti pustiu.

Nebunie

     Viata mea e un amalgan de stari. Acum sunt bine, pe urma rau si tot asa.
     Miercurea trecuta in noapte, priveam pe geam si am simtit brusc inspiratia. A fost coplesitor si extatic, mai ales ca nu am mai simtit-o demult langa mine. Poate a fost de vina locul.
     Noptile trecute eram in bucatarioara locului in care lucrez si imi trageam sufletul dupa multa agitatie. Si brusc am simtit o tristete imensa. Pur si simplu a fost un sentiment atat de straniu, (si inca persista) mai ales ca sunt langa prietenii mei, familia mea, lucrez intr-un loc minunat si ar trebui sa fiu fericicita. Dar tristetea persista si doare in clipele de liniste. Oare ce oi avea?
     Vreau acasa. Dar nu stiu unde e acasa.
     Femeia aceea atat de magica mi-a spus: "sa stii ca daca tu vrei, poti sa fii zana". Vreau, dar nu stiu cum.
     "Zambeste, relaxeaza-te"; sunt vorbe pe care le aud tot timpul.
     Zilele astea mi-am testat limitele. Concluzia: sunt foarte obosita, in consecinta foarte vulnerabila.
     O sa-mi revin, fara indoiala.
     Cine-i femeia cu care vrea sa danseze? Ma chinuie...
     E departe!
     Acasa nu am pic de liniste, muncitorii ma omoara cu zilele. Nu mai suport bordmasina, picamerul si mai stiu eu ce alte chestii barbatesti.
     Vreau pepene.
     "O sa fie bine, ai invatat sa te descurci", imi zice ea.
     Vreau la mare. Sau la munte. Sau undeva sa fie liniste.
     O sa fie bine, sunt inconjurata de flori.
     Oare cand o sa reusesc sa fac singura o narghilea? Sper ca in curand, caci nu exista alternativa.              
     Mi-e frica de esec.
     Vreau sa dansez. :)