Nebunie

     Viata mea e un amalgan de stari. Acum sunt bine, pe urma rau si tot asa.
     Miercurea trecuta in noapte, priveam pe geam si am simtit brusc inspiratia. A fost coplesitor si extatic, mai ales ca nu am mai simtit-o demult langa mine. Poate a fost de vina locul.
     Noptile trecute eram in bucatarioara locului in care lucrez si imi trageam sufletul dupa multa agitatie. Si brusc am simtit o tristete imensa. Pur si simplu a fost un sentiment atat de straniu, (si inca persista) mai ales ca sunt langa prietenii mei, familia mea, lucrez intr-un loc minunat si ar trebui sa fiu fericicita. Dar tristetea persista si doare in clipele de liniste. Oare ce oi avea?
     Vreau acasa. Dar nu stiu unde e acasa.
     Femeia aceea atat de magica mi-a spus: "sa stii ca daca tu vrei, poti sa fii zana". Vreau, dar nu stiu cum.
     "Zambeste, relaxeaza-te"; sunt vorbe pe care le aud tot timpul.
     Zilele astea mi-am testat limitele. Concluzia: sunt foarte obosita, in consecinta foarte vulnerabila.
     O sa-mi revin, fara indoiala.
     Cine-i femeia cu care vrea sa danseze? Ma chinuie...
     E departe!
     Acasa nu am pic de liniste, muncitorii ma omoara cu zilele. Nu mai suport bordmasina, picamerul si mai stiu eu ce alte chestii barbatesti.
     Vreau pepene.
     "O sa fie bine, ai invatat sa te descurci", imi zice ea.
     Vreau la mare. Sau la munte. Sau undeva sa fie liniste.
     O sa fie bine, sunt inconjurata de flori.
     Oare cand o sa reusesc sa fac singura o narghilea? Sper ca in curand, caci nu exista alternativa.              
     Mi-e frica de esec.
     Vreau sa dansez. :)