Cand nu mai e nimic, nu mai e nimic!

       Poate ca intr-o zi am sa impartasesc cu voi ultima poezie pe care am scris-o cu idiotul de pisoi langa mine. Eram doar eu cu el in locul ala frumos si am privit pe geam. Mi-a venit inspiratia si am fost cumplit de fericita, am putut scrie ceva dragut, m-am gandit eu. Si mai incolo a venit seful si l-a mangaiat, s-a jucat cu el, cred ca a fost ca o presimtire ca de a doua zi nu mai aveam sa-l vedem vreodata. Nadajduiesc ca l-a caftit Tanta acolo unde e si pentru mine. A lasat multa tristete in urma idiotul si multe lacrimi...
       Am plecat la bunici, in locul unde am crescut. Am avut noroc sa prind liliacul inflorit, vechiul si batranul meu prieten care ne vegheaza casa (asa imi place sa cred), ca e un fel de stalp. Aproape ca m-am imbatat cu mirosul lui, as fi putut perfect sa mor asa. Am facut razoare cu mamaie in gradina de zarzavat, am si sapat. A trecut repede timpul, imi venea sa plang, aveam si am o stare haotica. Eram fericita ca eram cu bunicii mei pe care ii ador si cand m-am gandit ca intr-o zi nu or sa mai fie am simtit ca o sa mor de durere. Am vizitat-o si pe strabunica care pe 12 aprilie (cand a murit neispravitul ala!) a implinit 96 de ani.
       M-am intors azi atat de trista pentru ca as fi vrut sa mai stau, pentru ca iubesc la nebunie locul ala si mai ales pe bunicii mei care m-au crescut ca pe fiica lor. M-am intors si maine o sa merg la munca, acolo unde nu ma mai asteapta motanul sa-l hranesc, sa-l pieptan, sa-l spal, sa-l caftesc sau pur si simplu sa fie. Acum nu mai e decat o amintire si un pustiu...enorm!
       E un an tare greu! Oare cat mai pot?

Un vis devenit realitate

       Cred ca am mai zis ca povestile ni le putea crea singuri, nu? Si eu sunt unul din oamenii care vor sa traiasca ca intr-un basm. Asadar, ieri am luat prima lectie de calarit. A fost...sublim! Abia o astept pe urmatoarea.
       Am avut noroc de o iapa superba pe nume Sasha si un instructor fenomenal de cicalitor, Mihai. M-am distrat mult caci in timpul lectiei, Mihai m-a "certat" destul de mult, supunandu-ma multor "chinuri", care cu siguranta au meritat efortul. Mai ales ca la sfarsit mi-a zis ca la urmatoarea lectie voi calari singura, fara ajutorul lui. In momentul acela mi-au crescut aripile! :)
       Asadar am ales sa impart cu voi putin din fericirea mea, intr-un peisaj in care stiu sigur ca ma incadrez perfect! :)

Flori de liliac

       Eram cu surioara mea azi, ne indreptam catre ceainarie. Si mergand noi pe strada cu nume de floare, brusc am ridicat ochii si am vazut liliacul aproape inflorit. Bineinteles ca am scos un sunet de “aaaaaaa” si bineinteles ca eu chiar trebuia sa ajung la liliac sa-l miros, ca nu se putea altfel. Chiar nu se putea. Asadar m-am prins de o ramurica si am tras-o spre nasucurile noastre.

       O intreb pe Anca: “Sa-l rup sau nu? Si ea imi zice: nuuuu(ca de obicei!). Si eu chiar am vrut sa-i dau drumul dar pe bune ca n-am putut, a zis ea un termen juridic pe acolo, dar tot l-am rupt. Chiar daca acum sta pleostit in vaza, ca si cum nu o sa-si mai revina. Dar a fost un moment de fericire maxima, desi a durat putin.

       Sunt unele lucruri carora nu le pot rezista. Pentru ca le simt atat de ale mele. Si ma fac fericita, poate cand nu merit, poate cand nu trebuie sau poate cand nu ma simt in largul meu. Iar liliacul e cu siguranta o mica parte din magia mea. Poate pentru ca este floarea iubirii sau pur si simplu poate pentru ca doar este.

       Si ce bine ca este!