Eram cu surioara mea azi, ne indreptam catre ceainarie. Si
mergand noi pe strada cu nume de floare, brusc am ridicat ochii si am vazut
liliacul aproape inflorit. Bineinteles ca am scos un sunet de “aaaaaaa” si
bineinteles ca eu chiar trebuia sa ajung la liliac sa-l miros, ca nu se putea
altfel. Chiar nu se putea. Asadar m-am prins de o ramurica si am tras-o spre
nasucurile noastre.
O intreb pe Anca: “Sa-l rup sau nu? Si ea imi zice: nuuuu(ca
de obicei!). Si eu chiar am vrut sa-i dau drumul dar pe bune ca n-am putut, a
zis ea un termen juridic pe acolo, dar tot l-am rupt. Chiar daca acum sta
pleostit in vaza, ca si cum nu o sa-si mai revina. Dar a fost un moment de
fericire maxima, desi a durat putin.
Sunt unele lucruri carora nu le pot rezista. Pentru ca le
simt atat de ale mele. Si ma fac fericita, poate cand nu merit, poate cand nu
trebuie sau poate cand nu ma simt in largul meu. Iar liliacul e cu siguranta o
mica parte din magia mea. Poate pentru ca este floarea iubirii sau pur si
simplu poate pentru ca doar este.
Si ce bine ca este!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu