Anul trecut eram aproape sigura ca o sa ajung la mare, dar, n-am ajuns. Anul asta probabil aceeasi poveste.
Carti. Le-am ramas fidela. Doar atat am.
Am citit Siddartha. Este absolut geniala, si mai ales cautarea lui Siddartha a fost fix mereu cautarea mea. La fel si cautarea lui Milarepa.
Am inhalat atatea probleme care nu-mi apartin in ultima vreme, incat au reinceput cosmarurile.
Am fost acasa, in gradina mea. Am stat in balansoar si am privit vrabiutele, randunicile, fluturii si gugustiucii cum se bucurau de viata.
Zilele trecute i-am reamintit lu' soru-mea ca fix in urma cu 5 ani iesiseram in Garden Pub, atunci ea mi-a facut o surpriza deosebita, poate cea mai frumoasa. Mirata la culme, m-a intrebat cum de-mi amintesc. I-am raspuns ca lucrurile importante mi le amintesc mereu. Au fost vremuri frumoase...vremuri in care am sperat din suflet ca acea surpriza se va repeta!
Si ca un facut sau nu, tot zilele trecute, cand am plecat la tara, masina neagra a trecut putin in fata autobuzului si s-a oprit. Prin inima mea a trecut un fior de durere, recunoscandu-i numerele si mi-am amintit(cum naiba sa uit?!) ca era ziua lui. Fara sa stie, este atat de legat de cel pe care il iubesc, incat mi se frange inima, dar nu stiu daca mai mult pentru barbatul din masina sau pentru mine. Cert este ca amandoi avem sufletele bolnave, pentru ca amandoi am pierdut ceva important.
Sheila era atat de fericita ca ma vede incat m-a zgariat, dar ea este la fel ca mine: salbatica. Si iubirea ei e mare, totul sau nimic...
Durerile nu mi-au dat pace multe zile. Am fost atat de deprimata incat imi venea sa plang din orice si eram irascibila. Macar de-as fi plans...
As da orice ca ea sa fie fericita, absolut orice. Si asta fara regrete. Dar mi-e teama...pentru ca ii cunosc inima!
Ziua mea. Cadouri frumoase si multa tristete.
Au venit cu tortul si m-au pus sa-mi pun o dorinta. Doar ca eu nu stiam ce sa-mi doresc. Am incetat sa-mi mai doresc.
N-au incetat niciodata sa-mi zica ca sunt sufletul petrecerilor. Dar mi-e teama ca nu nu mai am de unde scoate lumina si veselie...
Femeia mi-a pus fetita in brate si m-a rugat sa o tin! Pentru o clipa m-am gandit cum ar fi fost sa fie a mea...
Intuneric. Atat de mult, incat pare ca e normal. Dar eu tot caut lumina.
Nu-mi place de mine, cea de acum. Nu ma reprezinta toata tristetea asta, nici nesiguranta, nici neincrederea, nici slabiciunea, nici neputinta. Dar ma doare.
Am cautat mereu altceva, am simtit ca pot fi altceva. Si nu m-am inselat. Dar e atat de greu. Cred ca imi place greul asta. :)
Am visat de dimineata ceva frumos. Un munte cu o bisericuta de vis si un barbat care ma plimba pe acolo. A fost linistitor!
Sper totusi sa ajung la mare. Va fi o surpriza chiar si pentru mine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu