De cate ori privea Cerul, Miriam era fericita. Avea o senzatie de nedescris, ceva cu adevarat unic. Pe Cer ea isi putea vedea visurile reflectate ca intr-o oglinda magica. Era ca si cum cineva de acolo de Sus o proteja si o ghida. Ar fi vrut sa zboare dar inca nu era completa, nu avea Cealalta Parte, asadar, urca treapta dupa treapta pe Scara catre Cer.
Era singura dar cu toate astea de cate ori privea Cerul, zambea. Intuia ca langa ea se afla cineva. Desi nu Il vazuse niciodata ori de cate ori isi ridica privirea simtea ca Cerul o protejeaza. Asemenea copacilor, Miriam avea bine infipte picioarele in Pamant dar tindea catre Cer. Avea un asemenea prieten si il vizita deseori. Ea si el singuri intr-un camp de maci. Si Miriam il privea cu ardoare, cu nebunie, cu speranta. Speranta ca va ajunge puternica ca si el.
Intr-o dupa-amiaza de primavara, Miriam isi luase cu ea o patura si pornise in natura. In drumul ei daduse de o livada cu ciresi in plina floare. Era mai mult decat perfect. Isi asezase patura meticulos, intinzandu-se pe ea.
Deasupra ciresilor, Cerul in splendoarea lui isi etala mandrul Soare ca o nestemata nemaivazuta pana atunci, nici macar pe Pamant, inconjurat doar de albastrul etern al Paradisului Pierdut, imprastiind o blanda frumusete aparte, un dor chinuitor uitat de mult despre un alt Pamant...sau poate Cerul pe Pamant.
Si Miriam se inalta usor usor si atingea Cerul sau poate doar florile de cires o atingeau pe ea sub bagheta magica a vantului. Copacii dansau pe o melodie nemaiauzita si pasari albe zburau spre alte taramuri dirijate de o forta nemaivazuta.
Era viata intr-o lume fara de viata.
Erau ea, Cerul si-un copac.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu