27 mai

     De timpul acesta cu siguranta o sa-mi aduc aminte pe viitor. Pentru mine inseamna o schimbare, poate una foarte importanta. Zilele acestea am muncit cot la cot alaturi de o echipa magnifica. Mi-am pus sperantele, entuziasmul, pasiunea, ceva din sufletul meu in munca pe care am facut-o. Nu stiu cati dintre ei au luptat cu sufletul curat pentru un viitor mai bun, dar dintre noi toti, unul sigur a stralucit covarsitor.
     As putea vorbi despre el mult, despre cum l-am urat pentru aerul pe care i l-am considerat arogant, despre modul teribil in care m-a tratat inca de cand ne-am cunoscut, despre fata lui dura pe care mi-o arata de cate ori ii ceream ajutorul. Dar as mai putea vorbi despre cauza lui nobila, despre inima lui mare de tot pe care mi-a luat ceva timp sa i-o descopar, despre zambetul ala magnific dar mai ales despre stralucirea din ochii lui, despre cum am luptat impreuna pentru o cauza mai buna si sper ca asta a fost doar inceputul.
     Cred ca dupa mult timp am incetat sa-l mai blamez pe Dumnezeu pentru faptul ca in trecut m-a dus intr-un loc in care am crezut ca-mi apartinea si ca o sa raman acolo, dar am fost nevoita sa plec. Acum inteleg ca eu trebuia sa ajung aici, unde sunt astazi.
     Pentru ca pentru prima oara in viata mea am facut ceva cu entuziasm. Am lucrat cu bucurie. De trei luni de zile, m-am redescoperit sau poate doar m-am descoperit. :)
     Pentru ca am cunoscut atatia oameni si am legat atatea prietenii incat nu-mi vine sa cred.
     Pentru ca pe toti ne-a unit o cauza nobila.
     Pentru un luptator, cel mai bun!
     Pentru un viitor cu oameni carora le pasa!

Umbre si lumini

     In durerea inimii ei de leoaica, Ileana se gandea la Ian. La cat de mult il iubise si cat de mult crezuse in el. La cat de mult il asteptase. Si cat riscase aratandu-si sentimentele. Iar el dezamagise, dar nu pe ea ci pe el insusi.
     Cand l-am intalnit se gandi ea, era ca o umbra. Ceva ii intuneca lumina. Dar cunoscandu-l am zarit timid, primele raze si am privit soarele cum se chinuia sa iasa din el. Avea el ceva frumos de om bun, dar crescut intr-o societate in care se poarta spiritul turmei, Ian se pierduse. Era atat de pierdut incat credea ca fericirea consta in nopti pierdute inconjurat de femei si camarazi de bautura. Dar si mai rau de atat e ca el stia ca nu asta era fericirea lui, ca era capabil de mult mai mult, ca era altceva care il chema si desi acel soare palpaia, Ian nu dorea sa-l lasa sa iasa la suprafata. Se gandea ca nu exista, ca este doar utopie. Ian nu era in stare sa se arunce, sa lase prejudecatiile si temerile la o parte, era ca un copil lasat pe intuneric si nu gasea intrerupatorul sa poata aprinde lumina.
    Ei bine, atunci am intervenit eu, isi aminti ea. Am incercat sa aprind intrerupatorul pentru el asa cum nimeni nu o facuse pentru mine, dar in zadar.
Si eu m-am luptat cu propria umbra atat de mult timp, m-am luptat cu cei dragi care mi-au pus piedici, m-am luptat sa plec si sa las totul in urma, lacrimile, tristetea, furia si mai ales ura. M-am luptat sa trec peste pumnul  pe care l-am incasat de la acel barbat fara nici un motiv, desi atunci i-am urat pe toti, m-am luptat cu cel care a vrut sa-mi faca rau, m-am luptat cand am fost singura si a trebuit sa trec peste toate tot singura. M-am luptat cand cel mai important barbat din viata mea m-a parasit fara sa priveasca inapoi desi eram doar un copil, m-am luptat, am obosit, m-am lasat prada depresiei, am vrut sa mor, dar nu stiu cum m-am ridicat inapoi si m-am luptat in continuare. Inca ma lupt cand ceilalti incearca sa-mi preia fraiele propriei vieti si sa-mi spuna ce e mai bine pentru mine si ce ar trebui sa fac.
Ma lupt si ma rog pentru tine, Ian, sa privesti adanc de tot si sa gasesti soarele ascuns din tine si sper ca intr-o zi sa fii fericit. Si sa zambesti admitand ca pana la urma nu eram o idealista, ci doar un om care a crezut in ceva mai mult.
     Atunci ai sa ma intelegi.

Umbrela rosie

     Pustiu. Frig.Acalmie. Strada incepu sa fie maturata de o ploaie salbatica si stranie, o ploaie care prevestea ceva, poate nu ceva bun. Ella iesise teleghidata din casa, atrasa de o forta supranaturala, o forta care parea ca o vrea supusa, dezarmata. Era ceva straniu in atmosfera apasata de norii grei din plumb, de undeva din departari zarindu-se cate un bici de foc, urmat de un suierat lung...
     Natura era diferita. Pasarile tipau dezolant pe alocuri, se intunecase de-a binelea. Ella nu stia daca sa fie speriata sau sa se simta in largul ei. Stia ca ce vedea in exterior simtea in interior. Oare asta inseamna viata, se gandi ea? Oare asta simt si ceilalti? Oare uneori se simt singuri, uitati, pustiiti si apasati de ceea ce se intampla in jurul lor? Oare e posibil ca Sus sa nu existe Dumnezeu, ci doar celalalt? Si acela se joaca cu noi, cu natura, cu ceea ce simtitm si rade, rade de nesiguranta noastra? Oare ne amagim cu totii ca exista iubire cand de fapt nu este decat o plasmuire irelevanta a mintii noastre?
     Ella se aseza jos pe o bordura. Ploaia o acaparase de-a dreptul, din par ii siroiau picaturi reci de apa, hainele i se lipisera de corp, tremura de frig si se zbarlise toata. Stand acolo intoarse capul si vazu un porumbel care o privea. Ce ciudat, isi zise! Acum rade de mine, ma face sa privesc ceva frumos cand eu si ceilalti stim ca nu exista nimic frumos si....dar gandurile ii fura oprite de o umbrela. 
     Ella ridica ochii la umbrela rosie care ii intrerupse gandurile si la barbatul care o tinea. Il privi lung, apasat, ca si cum era pentru prima si ultima oara cand il vedea...
     -Mi-a fost dor de tine, ii sopti el.

Tocmai acum

    Ma chinuie tristetea. Ma doare moartea Tantei. Sper doar ca El are grija de ea acolo, de fapt sunt sigura ca are grija de ea. El stie cat de mult o iubim noi toti.
    Tocmai cand imi gasisem echilibrul...cand am gasit noi motive pentru care sa zambesc, sa ma lupt. Chiar acum, dupa o excursie superba la Sinaia, dupa atata fericire si rasete, dupa atatea iesiri prin locuri noi si frumoase a poposit si tristetea. Desigur, moneda are doua fete.
    Tocmai cand reusisem sa trec peste faptul ca inca un el m-a dezamagit profund, tocmai acum cand aveam sa merg acasa si poate sa o vizitez....
    Tocmai acum cand acel baiat mi-a privit adanc in suflet cu ochii aia hipnotizanti si m-a facut din nou sa sper ca poate..., tocmai acum cand am iesit la intalnire si tipul mi-a propus o relatie serioasa...unde esti Tanta sa-ti povestesc toate astea?
    Tocmai acum cand ploua.
    Nu mai esti!

Zambesc? Sau nu?

     Sunt anumite momente in care simtim ca ne pierdem in intunericul vietii. Si ne dispare zambetul, ratiunea de a trai, dorinta de a realiza lucruri frumoase.
     Se intampla atunci cand iti dai seama ca nu ti se intampla nimic bun, ca barbatul pe care il iubesti nu-i pasa, ca prietena pe care o vedeai langa tine pana la moarte nu mai vrea sa stea in preajma ta si dispare ca si cum n-ar fi fost niciodata nimic, ca lumea pe care o iubesti nu te intelege, ca nu mai ai nici un vis pentru care sa te lupti pentru ca deodata nu mai conteaza visurile, ci doar banii ca sa ajungi pana la ele, si pe ei cu siguranta nu ii ai. Si ar mai fi motive, dar este mai bine sa ma opresc aici.
     In momente ca acelea zambesc cand ploua, zambesc dezarmata in fata unui copil, zambesc in fata florilor colorate si frumos parfumate, in fata unor batrani care se tin de mana.
     Zambesc in fata unui peisaj feeric de primavara cu multi copaci infloriti, zambesc in fata unui camp cu maci, zambesc Cerului senin si avioanelor si ar mai fi...
     Dar cum sa mai zambesc atunci cand voi ajunge la ceainarie si nu-i voi mai gasi sufletul? Cum sa zambesc cand stiu ca chiar daca ii voi striga numele, ea nu va mai veni sa vada ce vreau, ca nu voi mai putea sa o iau in brate si sa o sarut?
    Oare cum sa fac asta cand mi-a intrat atat de adanc in inima si Tanta era singura mea confidenta in momentele acelea triste, pline de lacrimi si amaraciune...unde esti, sufletule?
    Cum sa mai zambesc?