Ale vietii valuri : Moartea

     De regula tot ce povestesc este bazat pe fapte reale. Dar cum sunt o fire optimista, incerc mai ales sa scriu despre lucruri frumoase, cu insemnatate. Insa cu totii trecem si prin momente urate, sa le zic asa, iar eu astazi o sa vorbesc putin despre moarte.
     Am fost la mare. Toate bune si frumoase: plaja, soare, lume draga. Si bineinteles apa, fara de care marea n-ar exista. Asadar, intr-o zi oarecare am intrat si eu in mare si m-am dus la prietenii mei care erau aproape de geamandura. Nimic iesit din comun, doar ca pe o parte apa era foarte adanca, dar pe cealalta parte puteam ajunge si eu la ei cu usurinta. Ajunsa acolo m-am balacit,  ei innotau (eu nu stiu sa inot), ne-am distrat. Si m-am hotarat sa ies, dar ei au ramas acolo. Am facut cale intoarsa si am tinut-o tot inainte.
     Si am mers eu, m-am indepartat de ei, pana cand am realizat ca apa se adanceste. Si m-am gandit ca n-are cum, doar pe acolo venisem, sau asa am crezut. De intors inapoi nu puteam, asa ca am incercat sa inaintez sperand ca voi ajunge cu bine. Dar n-a fost asa. Intr-o fractiune de secunda am vazut ca nu era nimeni in fata mea si pe urma apa m-a acoperit. Stiam de la prietena mea care ia lectii de inot ca nu trebuie sa inghit apa sub nicio forma, si asta am facut, dar apa trecuse de mine si oricat incercam sa sar in sus ochii nu-i mai puteam deschide pentru ca imi intrase apa in ei.
     Eram singura, complet singura. Si primul meu gand a fost: "Vorbesti serios?? Tu chiar ma iei la Tine? Dar mai am atatea de facut..." Si nu-mi ramasasera decat mainile cu care incercam sa fac semne disperate, sperand ca cineva o sa ma vada. Pe urma a fost resemnarea si m-am gandit ca asta e, lumea moare in fiecare zi. Cu toate astea faceam tot felul de semne cu mainile, le agitam in toate felurile posibile.
     Si au venit doi baieti care m-au ridicat la suprafata si mi-au zis: "Domnisoara, ce faceati cu mainile? Ne-ati derutat."
     Astazi le multumesc celor care m-au salvat. Daca nu erau ei, nu mai puteam scrie aceasta postare si intr-un mod lugubru pe care-l urasc, probabil ca facebook-ul meu s-ar fi umplut de condoleante.
     Este a doua oara cand ma scapa cineva de la inec. Nu vreau sa ma gandesc la a treia oara.
     Ma gandesc doar ca sufletul cuiva ar fi ramas pustiit.

Poveste

     A fost odata ca niciodata o fetita pe nume Sabrina. Fata era vesela, dulce, plina de culoare si de viata. Iubea florile, animalele, padurea. Ii placea sa priveasca cerul, sa asculte soaptele vantului si ropotul dulce al stropilor de ploaie. Era o fata tare optimista si de fiecare data cand intalnea pe cineva mai trist incerca sa-i arate partile bune ale vietii.
     Sabrina iubea mai de cu seama caii. Avea o fascinatie pentru ei, i se parea ca seamana cu nazdravanii caluti. De asemenea iubea sa danseze. Si avea un copac special al ei.
     Timpul liber si-l ocupa scriind poezii. Iubea la nebunie sunetul pianului. De fiecare data cand il auzea parca intra intr-o alta lume. Fetita avea propria ei gradina cu flori multicolore, flori care ii indulceau si colorau viata.
     Cum era o fata care vorbea cu toata lumea, ii era foarte usor sa isi faca o multime de prieteni.
     Trecura anii si Sabrina deveni femeie. Iubea aceleasi lucruri si avea o stralucire aparte. Intr-o seara tarzie de vara intalni un barbat la fel de stralucitor ca si ea. Ca orice fata, se indragostise de mai multe ori, sau asa crezuse, sperand de fiecare data ca el este alesul. De data asta insa, cu toate ca Sabrina simti ceva mai mult pentru acel strain, se indoi ca el era alesul ei. Si pleca mai departe. Dar anii trecura, si el era in acelasi loc parca asteptand-o. Ea ii putea vedea de fiecare data stralucirea orbitoare si se gandea cu tristete ca nu era la fel de stralucitoare ca si el. Asadar, cand avura sansa pentru prima data sa vorbeasca, barbatul o intreba ce inseamna el pentru ea. Iar ea coplesita pana in adancuri de el, nu stiu ce sa ii raspunda. 
     Amintirea acelui barbat o urmarea peste tot, isi lasase amprenta in viata ei si Sabrina se gandea cu tristete ca poate a trecut pe langa printul ei, dar el era plamadit sa ajunga cineva important, asadar ea nu-i putea sta in cale. Si pleca mai departe.
     Trecura si mai multi ani si Sabrina incerca sa se comporte la fel, dar ceva se schimbase in ea. Intr-o zi viata facu ca ea sa se intalneasca din nou cu acel barbat. Stia ca sansa lor a trecut cu multa vreme in urma, dar se gandi ca poate totusi el era alesul ei. Dar el ii spulbera orice speranta in momentul in care deghizandu-se intr-un vanzator ambulant de parfumuri, ii spuse ceva intr-o limba doar de el stiuta, si iesi complet din viata ei. Multa vreme dupa aceea, gandindu-se la el, ea isi dadu seama ca amandoi pierdusera ceva cu adevarat important.
     Si inainta. De data asta mult mai greu, cu mai putina lume langa ea, cu speranta palpaindu-i.(...)
     Povestea aceasta este neterminata.
     
     Am plecat in cautarea Sabrinei, nu celei de acum, ci celei de atunci, care inca mai credea in oameni si-n iubire!
     Luati aminte ca de voi depinde cum va scrieti propriile povesti!

Multumesc! :)

     I'm back! De astazi se termina inca o etapa pentru mine si vreau indeosebi sa le multumesc putinelor persoane care mi-au fost alaturi intr-o perioada deloc usoara.

     Am sa incep cu mama care m-a suportat cu bune si cu rele (mai ales cu rele!), cu surioara mea draga care mi-a fost alaturi de cate ori a putut, cu fetele mele dragi care mi-au cunoscut o alta latura (dificila!) si nu in ultimul rand cu un prieten foarte drag.

     Lui o sa ii dedic mai multe randuri deoarece a fost cel pe care l-am deranjat cel mai mult cu toate problemele mele (nu putine, dealtfel!), dar in ciuda acestor lucruri m-a incurajat tot timpul si mi-a dat o multime de sfaturi bune. 

     Si cu toate ca nu am gasit ce cautam, am invatat atatea lucruri din aceste experiente. Cred ca mai mult am invatat sa zbor. Si mai ales sa nu ma opresc pana nu-mi gasesc locul. Si probabil ca nici atunci nu voi inceta sa zbor. Si am mai invatat ca in viata trebuie sa fii foarte tolerant. Ca oamenii sunt schimbatori ca vantul, acum sunt buni, pe urma isi arata o alta latura. Eu ader spre echilibru. Incerc sa nu ma las coplesita de intunericul nimanui, datoria mea e sa-mi protejez propria lumina si pe cat pot sa o raspandesc.

     Multumesc din suflet pentru ca mi-ati fost alaturi! :)