De regula tot ce povestesc este bazat pe fapte reale. Dar cum sunt o fire optimista, incerc mai ales sa scriu despre lucruri frumoase, cu insemnatate. Insa cu totii trecem si prin momente urate, sa le zic asa, iar eu astazi o sa vorbesc putin despre moarte.
Am fost la mare. Toate bune si frumoase: plaja, soare, lume draga. Si bineinteles apa, fara de care marea n-ar exista. Asadar, intr-o zi oarecare am intrat si eu in mare si m-am dus la prietenii mei care erau aproape de geamandura. Nimic iesit din comun, doar ca pe o parte apa era foarte adanca, dar pe cealalta parte puteam ajunge si eu la ei cu usurinta. Ajunsa acolo m-am balacit, ei innotau (eu nu stiu sa inot), ne-am distrat. Si m-am hotarat sa ies, dar ei au ramas acolo. Am facut cale intoarsa si am tinut-o tot inainte.
Si am mers eu, m-am indepartat de ei, pana cand am realizat ca apa se adanceste. Si m-am gandit ca n-are cum, doar pe acolo venisem, sau asa am crezut. De intors inapoi nu puteam, asa ca am incercat sa inaintez sperand ca voi ajunge cu bine. Dar n-a fost asa. Intr-o fractiune de secunda am vazut ca nu era nimeni in fata mea si pe urma apa m-a acoperit. Stiam de la prietena mea care ia lectii de inot ca nu trebuie sa inghit apa sub nicio forma, si asta am facut, dar apa trecuse de mine si oricat incercam sa sar in sus ochii nu-i mai puteam deschide pentru ca imi intrase apa in ei.
Eram singura, complet singura. Si primul meu gand a fost: "Vorbesti serios?? Tu chiar ma iei la Tine? Dar mai am atatea de facut..." Si nu-mi ramasasera decat mainile cu care incercam sa fac semne disperate, sperand ca cineva o sa ma vada. Pe urma a fost resemnarea si m-am gandit ca asta e, lumea moare in fiecare zi. Cu toate astea faceam tot felul de semne cu mainile, le agitam in toate felurile posibile.
Si au venit doi baieti care m-au ridicat la suprafata si mi-au zis: "Domnisoara, ce faceati cu mainile? Ne-ati derutat."
Astazi le multumesc celor care m-au salvat. Daca nu erau ei, nu mai puteam scrie aceasta postare si intr-un mod lugubru pe care-l urasc, probabil ca facebook-ul meu s-ar fi umplut de condoleante.
Este a doua oara cand ma scapa cineva de la inec. Nu vreau sa ma gandesc la a treia oara.
Ma gandesc doar ca sufletul cuiva ar fi ramas pustiit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu