Gradina secreta

       Astazi vreau sa va arat o parte din mine. Poate cea mai importanta. Locul unde am crescut, am visat, am ras, am plans, am cunoscut intunericul dar si lumina, locul plin de iubire in care am crescut. Acolo unde am creat amintiri pentru eternitate.


                                                   Regina

                                                    Pe aripile mortii

                                                   Acolo unde Cerul e acasa.

                                                    Speranta

                                             

                                                    Intind mana sus de tot...sa zbor!

                                                    Bulgarasi cu parfum de moarte si viata

                                                    Acolo sus e inima mea

                                                   A ramas un gol,dar iubirea este! Va fi mereu.

                                                    Un secret

                                                    Ghemotoc drag

                                                    Flori de foc

                                                    Umbra unui alt cer...

                                                    Merele de aur

                                                    Cel mai frumos vis, gradina secreta.

Vine o zi

       Azi am plecat la tara ca gandul ca o sa ma intorc maine. Era asa bine si cald, mamaie facuse focul. Cand am ajuns acasa ma astepta la poarta cu o mogaldeata neagra langa ea. Era o catelusa mica de numai 3 saptamani, o grasunica. Eu si Anca ne-am opus atunci cand au spus ca ne pot aduce o alta catelusa de la cel care ne-a dat-o pe Sheila. Dar au facut cum au vrut ei, si ne-am trezit cu ea. De data asta mi-a spus Anca ca pot sa-i aleg eu numele. Si am numit-o Regina. Sper ca ea sa fie bine. O sa o iubim.
       Si azi am indraznit si am intrat in gradina, acolo unde era locul Sheilei. E greu cu golul. Dar mergem inainte, ca inainte era mai bine. 
       A fost placut azi, toamna s-a asternut frumos acasa. Ca in fiecare an. Doar ca acum nu am mai gasit trandafiri. Imi plac la nebunie trandafirii toamna. Abia am gasit unul crem-galbui pitulit prin gradinita. Am facut poze multe. M-a pus unchi-meu sa ma urc in copac sa fotografiez merele. M-am conformat bucuroasa, imi place sa ma catar si sa fac poze.
       Si pe urma m-a sunat Ana, colega mea sa ma intrebe de Nicole, daca stie cum lucreaza maine. Si ii zic, pai da, i-am zis ca o sa fie dupa-amiaza cu mine. Si Ana zice, ba nu, o sa fie cu mine ca tu esti dimineata. Am ramas putin socata de faptul ca n-am vazut ca eu eram dimineata si nu dupa-amiaza, asadar vestea mi-a schimbat planurile si iata-ma inapoi catre Pitesti. 
       Imi pare rau ca a durat atat de putin vizita mea, aveam nevoie sa ma mai detasez de tot. Aveam nevoie sa reflectez si n-am apucat. Aveam nevoie sa mai stau cu mamaie, femeia aia absolut minunata. Stiu ca e tare fericita acum ca ies cu cineva, o vad in stare sa sara intr-un picior de fericire, dar ma cam sperie directia in care o iau lucrurile pentru mine. Suntem putin pe dos, eu lenta si cel de langa mine rapid, atat de rapid si de insistent, incat ma sperie. Si nu stiu cum sa fac sa nu iesim raniti din ce avem acum. Daca ne-am putea aduce putina pace, ar fi perfect. Dumnezeu cu mila.
       A fost o zi frumoasa cu lumina tomnatica. Cu Cerul plin de nuante albastre si o gradina in care am plans, am ras si am iubit. O gradina plina de nuante verzi...

Multumesc

Pe urmele Iadului,
Pe urmele Raiului, 
Pasesc.
Si ma indragostesc...

Si ma inalt spre Cer,
Spre nicaieri...
Si aud cum pacea-mi bate-n 
Piept...
Se sparge si cade-n aer
In nesfarsit si in inceput...
Si-o tot aud...
Un dor acut se sparge-n gand!

E tot mai sus,
E aici, 
E nicaieri...
E-n nesfarsit, e-n inceput...

Dincolo de tot

       Italia.
       A fost dragoste la prima vedere. Cu toate ca mult timp am vrut sa scriu despre minunatiile de acolo sau despre cum m-a inspirat, nu am putut sa o fac. Nu stiu care este motivul, in parte o fi de vina memoria mea sau poate am fost atat de fericita acolo, departe de toate problemele din viata mea, incat desi sunt cuvinte cu carul, eu nu le-am putut gasi pe cele potrivite ca sa exprim linistea pe care mi-a daruit-o micutul oras Pergine.
       Cu toate astea, Italia este parte importanta din viata mea. Cu toate ca n-am putut ramane acolo, desi am avut posibilitatea asta. Era ceva ce ma chema inapoi...probabil ca trebuia sa cresc.
       Am stat vreo luna si jumate si in timpul asta m-am simtit atat de impacata sufleteste incat am scris vreo 10-11 poezii ca prin farmec. Facand o comparatie, sunt 6 ani de atunci, ani in care am scris doar vreo 10-11 poezii, din pacate. 
       Citeam azi ceva de Bukovski, ceva ce stiam. Zicea nenea ca noi nu trebuie sa gasim cuvintele, ci ele trebuie sa vina la noi. Asa cum au venit si la mine de cateva ori. De cele mai multe ori, fara efort, acolo. 
       De ce azi vorbesc despre Italia? Pentru ca daca as avea posibilitatea m-as indrepta chiar si maine intr-acolo. Ca sa gasesc putina inspiratie, poate sa ma regasesc. Dar pana in acel moment, am gasit ce cautam...caietele!
       E o poezie pe care se pare ca am scris-o pe 23.09.2010 si care are ceva al meu, poate o dorinta, poate o speranta, poate un strigat.

 Strigat

Salveaza-ma te rog

Din gheara ce m-a prins

Din negura ce m-a patruns

Din intunericul cel mai adanc!

Iubeste-ma te rog

Si apara-ma chiar de mine

Caci iadul cel mai rau

Il port doar eu.

Si du-ma undeva departe

Unde sa fim doar noi

Invata-ma sa te iubesc

Curat, frumos, prin Dumnezeu.

Si iarta-ma caci nu sunt vinovata

De ceasul rau ce m-a patruns

Tu trage-ma incet spre tine

Si ma iubeste indeajuns!

Cafea cu la(crimi)pte

       Anul asta este ceva. Poate ca este anul pierderilor mai mult decat al incercarilor. Este anul lacrimilor. 
       Ma gandesc ca mi-am dorit mereu sa construiesc ceva frumos, sa ma inconjor de oamenii dragi si sa incerc sa le daruiesc ce am mai frumos, ceva ce eu nu am primit mai de nicaieri. Din pacate realizez ca am construit doar castele din nisip...
Poate ca nu a fost suficient ce am daruit, poate daca as fi dat mai mult, poate ca am fost prea sigura pe oamenii de care m-am inconjurat si am uitat sa mai lupt si sa le arat ca exista ceva bun si ca impreuna putem face sa fie bine. N-a fost sa fie. N-am fost niciodata bogata, cu toate astea erau cei pe care-i iubeam langa mine si a fost de ajuns. Acum realizez ca sunt saraca. Si singura. Cu prea putine exceptii, sunt tare singura. Si realizez ca tot ce am cu adevarat este ceea ce eu sunt capabila sa ofer. Restul e...tacere. Sau durere.
       Atat de durere, incat mi-am facut un obicei prost de a plange prin baruri. Fara sa vreau. Din pacate de data asta, in fata unei cafele, plangea si cealalta parte a mea. Si nu stiu daca plangeam pentru mine, sau pentru ea. Cred ca imi plangeam neputinta de a pastra langa mine ceea ce aveam mai de pret, iubirea. 
       Am transformat blogul asta si ce aveam mai bun de impartasit in ceva trist. Partea buna, daca exista asa ceva, este ca sunt obisnuita sa pierd ceea ce iubesc. Stiu ca oamenii nu-i poti tine langa tine daca nu vor. Cu toate ca tu ii vrei. Dar ce mai conteaza ce vreau eu? Oricum sufletul meu se sparge din nou in mii de bucati, si, de data asta am impresia ca nu le mai pot lipi la loc. Si poate ca cel mai rau ma doare neputinta mea de a-i retine langa mine pe cei ce-i iubesc, de a le arata cat de mult ii iubesc. Poate ca totusi singura solutie ar fi sa-mi scot inima din piept pentru ca ei sa o vada.
       Ce cliseu, dar raman amintirile frumoase pe care le-am construit. In cazul meu pozele din albume din care odata zambeau fericite cinci prietene...

Ceva

       Imi umbla ganduri prin minte. Multe ganduri. Ma gandesc de multe ori ca sunt ciudata. Dar asa sunt eu cu toate ale mele. Uneori am ganduri triste in care ma adancesc atat de rau. Alteori, dimpotriva, sunt ganduri inaltatoare. Mai apare cate-o vorba buna, cate un zambet, cate un Vicentiu cu toate nebuniile lui, cate-o carte, cate un prieten, cate o mancare buna, cate un film si ma scoate din starea aia de apatie, de nu mai stiu cum sa-i zic. Am multe ganduri, dar nu le mai pot defini.
       O fi de la vreme? Poate ca fara sa vreau, ma port in ton cu ea. E ciudat cum noi trecem si timpul ramane. Cu el, raman urmele noastre...bietele noastre urme. 
       Am uitat atatea lucruri bune din viata mea, care mi-au adus zambete multe, am uitat. Inainte ploaia ma calma, era o binecuvantare care ma linistea, acum nu-mi mai pasa. Inainte priveam totul cu o inocenta pura, acum ma inspaimanta oamenii care judeca, oamenii care inseala. Si desi am mii de ganduri, mii de idei, nu mai pot scrie. Sunt captive undeva in mine, or sa zaca acolo o vreme probabil pana or sa ma secatuiasca de tot. Or sa se adanceasca si o sa le uit, dar ce cumplit, pana atunci ma dor. 
       Sa cauti ceva ce stii ca exista, dar tu nu stii exact ce, oboseste. Ai cautat atunci, cauti acum, pana o sa se ispraveasca cautatul asta. Doar suntem oameni, nu zei. 
       Suntem cu totii neintelesi. Pentru ca in primul rand nu stim sa spunem ce avem pe suflet, ca atare nu stim sa comunicam cu ceilalti. Ne gandim ca oricum ceilalti nu trec prin ce trecem noi, asa ca nici nu inteleg, nici nu le pasa. Rar sa mai empatizam cu cineva si asta doar in anumite contexte ca restul e tacere. Sau durere. Sau prostie. Si ne mai credem si superiori uneori, ca eu stiu, dar tu nu. Si ne sapam singuri groapa, devenim vulnerabili si slaaabi. Si ia-o de la capat, ca trebuie sa te aperi, ca vin ceilalti si zbang: ai pus-o! Greu cu mintile astea, nu zic ca nu am experimentat asa ceva, dar acum ma depasesc. Si ma lasa fara cuvinte cu o tristete din aia...oai!
       Azi e ziua mea libera si cica fac si eu ceva frumos pentru mine. Adica ma prefac ca fac. Ca stau aici si ma plang pe blogul meu de oameni si situatii si ganduri, cand nici eu nu-s mai breaza. Sunt ca floarea aia in ultimele clipe de toamna, care-i biciuita de vantul implacabil, si-i mai smulge cate-o petala...si da, poate va rasari din nou sau poate va muri de tot, dar pana atunci ii durere taica, nu gluma!
       Sunt o neinteleasa pentru ca nu stiu nici cum, nici cui sa ma exprim. Simt mult, iubesc mult, urasc la fel de mult si uneori mi-e indiferent tot. Pana la epuizare.

Paula

       Cred ca aveam vreo 13 ani cand abia am indraznit sa-i cer mamei sa-mi cumpere o caseta de-a Paulei Seling. Stateam la tara vacanta dupa vacanta, indiferent ca era primavara, vara, toamna sau iarna. La bunicii mei la care am crescut era raiul pe pamant, era cald si iubeam locul ala.
       Si in vara aceea mami mi-a facut cea mai mare bucurie cumparandu-mi "Stiu ca exist". De cand aparuse Paula la Cerbul de Aur eram absolut fascinata de ea, de tot ce transmitea ea. Invatasem caseta aia pe de rost si mereu ma certa matusa mea ca aveam o voce nasoala rau. :)) Dar melodiile alea le simteam atat de adevarate, atat de unice, plus vocea Paulei care mie personal mi s-a parut venita din rai. Mie imi dadea fiori, ma emotiona. La fel si acum. Visam sa scriu o melodie, era o prostioara pe care am pierdut-o, ceva gen: "Si ingerii au aripi/ Si demonii sunt buni". Si visam cum ca am sa o rog sa o cante ea cu vocea aia dementiala, atat de buna, atat de dureros de frumoasa, ea, un inger.
       Cand am auzit pentru prima oara "Promit" am stiut ca e ceva cu melodia aia. Am simtit-o atat de speciala si de altfel toate melodiile ei au ceva atat de unic si de profund. Imi pare rau ca nu am ajuns la nici un concert de-al ei desi am locuit 2 ani in Bucuresti. Dar muzica ei pentru mine este o mangaiere, o alinare in clipele uneori atat de grele. Poate ca intr-o zi am sa stau in fata ei si am sa-i multumesc ca si datorita ei am vrut sa devin ceva bun si mai ales am vrut sa daruiesc ceva bun.
       "Stiu ca exist" o tin acum in maini. Este una din marile mele comori, de altfel nu cred ca am multe, dar caseta asta e ceva. Nadajduiesc in continuare sa ajung ceva ma bun. Ca sa pot darui la randul meu ceva bun...

Octombrie

       Ultima mea postare, aia de acum cateva zile cu soru-mea e geniala. Bine ca am scris-o, bine mai ales ca am trait-o. Bine ca!!!
       Imi amintesc ca intr-un moment de exaltare am numit-o "dragoste de viata". Frumos spus, minunat, dar acum o mai pot numi doar bla bla bla. Acum nu mai sunt pe tocuri, dar ma clatin frumos si sigur si daca n-ar fi Anca, mamaie si mama nu mai stiu cum as mai fi...pur si simplu nu mai stiu!
       Asaaaa, pentru ca pe aici ma pot plange si eu ca nah, doar sunt drama queen. Prefer empress :)). Si ziceam ca azi dupa munca ma intalnii si eu ca tot omul la un vin cu surioara mea cea draga. Si ma lua ea asa cum ca daca am vorbit cu mamaie. Eu m-am prins din prima ca-i ceva si m-am gandit cum ca s-a dus bunica la ceruri si cumva ma asteptam. Dar cand colo, Anca imi turna una dura rau, cum ca Sheila(catelusa noastra) a murit de dimineata. Pur si simplu am ramas perplexa, un soc, creierul nu-mi mai functiona, pe urma dupa ce flirtasem frumos cu barmanul sau ce era, pur si simplu plangeam de nu mai puteam in fata unui pahar de vin rosu cu soru-mea care ma tinea de mana si cred ca toti pe acolo se uitau ca la un film, dar asta chiar nu mai conta.
       Poate ca multa lume isi imagineaza ca n-ai cum sa iubesti un caine, cum iubesti un om, dar acea lume cu siguranta se inseala. In timp ce eu macar plangeam de durerea aia insuportabil de chinuitoare pe care nu o doresc nimanui, soru-mea nici macar n-a putut sa planga. Asa suntem noi, cei din familia asta, ne este foarte greu sa ne exprimam sentimentele. 
       Nu pot exprima acum in cuvinte ce simtim eu sau Anca pentru ca o iubeam pe Sheilut enorm de mult si inca o iubim. Dar viata asta a fost foarte dura cu amandoua, atatea tristeti si dureri, despartiri, plecari, incat cred ca daca ni se intampla ceva bun, nu ne putem bucura pentru ca amandoua ne asteptam ca va urma automat ceva rau. 
       Si nu mai stiu cum sa gestionez ce e in capul sau in inima mea, nu mai stiu cum sa ma ajut ca sa pot ajuta. Mitzi, Tanta, Micky si acum Sheila, fiecare o iubire, fiecare o durere. Si imi pare pentru ca as fi putut merge vineri la tara, dar am preferat sa raman in oras ca fraiera, decat sa merg sa-mi mangai nebuna....imi pare atat de rau! Dar cui ii mai folosesc regretele? Stiu doar ca cineva sufera ca si noi acum, Bubu...
       Viata e un gol (rahat, ca sa nu zic cacat)!