Ceva

       Imi umbla ganduri prin minte. Multe ganduri. Ma gandesc de multe ori ca sunt ciudata. Dar asa sunt eu cu toate ale mele. Uneori am ganduri triste in care ma adancesc atat de rau. Alteori, dimpotriva, sunt ganduri inaltatoare. Mai apare cate-o vorba buna, cate un zambet, cate un Vicentiu cu toate nebuniile lui, cate-o carte, cate un prieten, cate o mancare buna, cate un film si ma scoate din starea aia de apatie, de nu mai stiu cum sa-i zic. Am multe ganduri, dar nu le mai pot defini.
       O fi de la vreme? Poate ca fara sa vreau, ma port in ton cu ea. E ciudat cum noi trecem si timpul ramane. Cu el, raman urmele noastre...bietele noastre urme. 
       Am uitat atatea lucruri bune din viata mea, care mi-au adus zambete multe, am uitat. Inainte ploaia ma calma, era o binecuvantare care ma linistea, acum nu-mi mai pasa. Inainte priveam totul cu o inocenta pura, acum ma inspaimanta oamenii care judeca, oamenii care inseala. Si desi am mii de ganduri, mii de idei, nu mai pot scrie. Sunt captive undeva in mine, or sa zaca acolo o vreme probabil pana or sa ma secatuiasca de tot. Or sa se adanceasca si o sa le uit, dar ce cumplit, pana atunci ma dor. 
       Sa cauti ceva ce stii ca exista, dar tu nu stii exact ce, oboseste. Ai cautat atunci, cauti acum, pana o sa se ispraveasca cautatul asta. Doar suntem oameni, nu zei. 
       Suntem cu totii neintelesi. Pentru ca in primul rand nu stim sa spunem ce avem pe suflet, ca atare nu stim sa comunicam cu ceilalti. Ne gandim ca oricum ceilalti nu trec prin ce trecem noi, asa ca nici nu inteleg, nici nu le pasa. Rar sa mai empatizam cu cineva si asta doar in anumite contexte ca restul e tacere. Sau durere. Sau prostie. Si ne mai credem si superiori uneori, ca eu stiu, dar tu nu. Si ne sapam singuri groapa, devenim vulnerabili si slaaabi. Si ia-o de la capat, ca trebuie sa te aperi, ca vin ceilalti si zbang: ai pus-o! Greu cu mintile astea, nu zic ca nu am experimentat asa ceva, dar acum ma depasesc. Si ma lasa fara cuvinte cu o tristete din aia...oai!
       Azi e ziua mea libera si cica fac si eu ceva frumos pentru mine. Adica ma prefac ca fac. Ca stau aici si ma plang pe blogul meu de oameni si situatii si ganduri, cand nici eu nu-s mai breaza. Sunt ca floarea aia in ultimele clipe de toamna, care-i biciuita de vantul implacabil, si-i mai smulge cate-o petala...si da, poate va rasari din nou sau poate va muri de tot, dar pana atunci ii durere taica, nu gluma!
       Sunt o neinteleasa pentru ca nu stiu nici cum, nici cui sa ma exprim. Simt mult, iubesc mult, urasc la fel de mult si uneori mi-e indiferent tot. Pana la epuizare.