Anul asta este ceva. Poate ca este anul pierderilor mai mult decat al incercarilor. Este anul lacrimilor.
Ma gandesc ca mi-am dorit mereu sa construiesc ceva frumos, sa ma inconjor de oamenii dragi si sa incerc sa le daruiesc ce am mai frumos, ceva ce eu nu am primit mai de nicaieri. Din pacate realizez ca am construit doar castele din nisip...
Poate ca nu a fost suficient ce am daruit, poate daca as fi dat mai mult, poate ca am fost prea sigura pe oamenii de care m-am inconjurat si am uitat sa mai lupt si sa le arat ca exista ceva bun si ca impreuna putem face sa fie bine. N-a fost sa fie. N-am fost niciodata bogata, cu toate astea erau cei pe care-i iubeam langa mine si a fost de ajuns. Acum realizez ca sunt saraca. Si singura. Cu prea putine exceptii, sunt tare singura. Si realizez ca tot ce am cu adevarat este ceea ce eu sunt capabila sa ofer. Restul e...tacere. Sau durere.
Atat de durere, incat mi-am facut un obicei prost de a plange prin baruri. Fara sa vreau. Din pacate de data asta, in fata unei cafele, plangea si cealalta parte a mea. Si nu stiu daca plangeam pentru mine, sau pentru ea. Cred ca imi plangeam neputinta de a pastra langa mine ceea ce aveam mai de pret, iubirea.
Am transformat blogul asta si ce aveam mai bun de impartasit in ceva trist. Partea buna, daca exista asa ceva, este ca sunt obisnuita sa pierd ceea ce iubesc. Stiu ca oamenii nu-i poti tine langa tine daca nu vor. Cu toate ca tu ii vrei. Dar ce mai conteaza ce vreau eu? Oricum sufletul meu se sparge din nou in mii de bucati, si, de data asta am impresia ca nu le mai pot lipi la loc. Si poate ca cel mai rau ma doare neputinta mea de a-i retine langa mine pe cei ce-i iubesc, de a le arata cat de mult ii iubesc. Poate ca totusi singura solutie ar fi sa-mi scot inima din piept pentru ca ei sa o vada.
Ce cliseu, dar raman amintirile frumoase pe care le-am construit. In cazul meu pozele din albume din care odata zambeau fericite cinci prietene...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu