Tu

       Au fost zile grele, zile in care aproape mi-am pierdut sufletul. Si as putea sa jur ca am trecut prin iad, atat de greu a fost totul. Nici vorba de lucruri dragute, de vorbe bune. Doar dureri, amarali si frig. Singuratate si tristete, asta-i tot ce m-a acompaniat in ultima vreme. Si parca simteam ca imbatranesc la propriu. Probabil ca incep sa ma ramolesc si e nevoie sa mai schimb ceva prin viata mea. Sau sa ma schimb eu, sa o iau de la capat, sa ma reinventez, sa renasc din cenusa ca pasarea aceea faimoasa...
       Dar azi a fost altceva. A fost o floare de liliac, floare pe care mi-ar fi placut sa ti-o daruiesc tie, omul meu drag. Floarea care m-a facut atat de fericita, simteam ca zbor, nu alta. Cred ca nu am mai zambit de multa vreme asa cum am facut-o azi. Era un nene care iubea florile in statia de autobuz si m-a intrebat uimit daca e liliac. Am inceput sa povestesc fericita cu el, eram atat de bucuroasa, parca disparusera toate zilele grele. Si-n timpul ala atat de fericita fiind nu-mi imaginam decat ca sar in bratele tale si te strang si te sarut si plang de fericire. Si mi-era si mi-e dor de tine, si stiu perfect cat de nesuferita si de rea sunt. Dar ce simt pentru tine e mai presus de asta, ce simt pentru tine simt pentru floarea de liliac, este acelasi lucru. Doar ca in ultima vreme incepusem sa uit, exact ca dupa multi ani de casnicie. 
       Insa imi amintesc de fiecare data pentru ca ai tu ceva in tine, ceva inexplicabil de frumos care ma cheama si ma tine strans in brate ca pe nimeni alta. Tu si floarea de liliac. Cum poti fi asa? Cum poti fi mereu altul si totusi acelasi? Cum poti fi si bland si salbatic deopotriva? Cum poti fi atat de eu?
       Mi-e dor de tine, floarea mea de liliac. Singurul care ma poate inalta...

Data viitoare

       Imi murise toata speranta din mine si imbatranisem. Toata agoniseala mea de-o viata, toate gandurile bune, toate lucrurile frumoase, toata veselia, absolut tot. Ramasese tristetea, dar incet incet ma parasise si ea. Era tristetea gandului lucrurilor ce ar mai fi putut fi, a zambetelor ce mi-ar fi placut sa le imprasii, a ochilor plini de lumina pe care i-as fi putut darui, era tristetea lucrurilor pe care nu le mai facusem.
       Unde si in ce moment pierdusem calea cea dreapta? Cand tot ce visasem odata era calea aceea, singura cale pe care mi-ar fi placut sa merg. Nu conta ca uneori mergeam prin furtuni batuta de vant si de apa, alteori mergeam sub un soare prea dogoritor si nu aveam cu mine un strop de apa, iar alteori aproape ca muream in gerul aspru, urmat de zapada rece prin care aproape ca nu mai puteam inainta, dintre toate ea era cea mai rea. Dar asa cum puteam, inaintam caci stiam ca ma indrept spre altceva. Si mai stiam ca langa mine mergea un copac pe care mandra il asemuiam cu Dumnezeu. Copacul era pentru mine ca si ghioceii ce anuntau primavara, el era primavara mea fara de sfarsit. Dar intr-o zi l-am pierdut. Probabil ca a fost atunci cand m-am ratacit de drumul drept si am ajuns pe niste carari pline de serpentine ajungand pe cu totul alte drumuri. Atunci am pierdut copacul. Furtunile, seceta, iarna ce au venit pe acele drumuri aproape ca m-au omorat, nu mai era nimic de care sa ma agat, nimic la care sa sper, eram singura si trista. Incet-incet tristetea m-a parasit si ea, probabil ca i se luase de mine, i se luase sa-mi mai arate ce ar fi putut fi daca mi-as fi urmat calea. Asa ca am ramas goala, fara nimic, fara un far care sa se aprinda. Inima mi-a incremenit in resemnare si asa s-a format piatra. Intr-o zi am impietrit de tot batrana in bastonul meu, fara nimic, si tot ce mi-a ramas a fost viata viitoare...

Gradina secreta II

Priveam din gradina secreta
Cum pasarea isi lua zborul
Spre Cerul netarmuit
Intr-un loc de care noi muritorii n-am auzit.
Am vrut sa merg cu ea,
Dar mi-a zis sa astept
In gradina mea,
Sa-l intalnesc pe cel sortit,
Si poate asa am sa ajung s-ating
Un infinit..

Tristetea Cerului

       Priveam cerul pe vremea asta ciudata. Sunt multe zile de cand simt ca lucrurile din jurul meu se schimba. E o mare tensiune care vine din cer printre noi si eu o simt destul de bine. Cerul, mereu asa misterios, asa dezolant primavara, asa trist si asa miscator ca un rau care in loc sa-si continue cursul se opreste si priveste pe cel care stie a-l vedea. 

       E ciudat cum nuantele de albastru se schimba, se intensifica si probabil ca nu poate fi redat exact nici macar prin culori. Oare poti transmite prin culoare zbuciumul albastrului? Oare-i poti transmite tristetea, bucuria, cumva noul inceput? Oare poti transmite prin culoare ce simte el acum?  Zilele acestea cerul ne vorbeste mult tuturor. Ne arata ce simte el, si noi fiind legati de el de multe ori il simtim. Mi-e frica de nou si cred ca si Lui ii este. Aceste noi schimbari ii plac si nu-i plac. E greu de el, cred ca uneori se simte neinteles, asa cum ne simtim si noi. Si e singur si tot ce poate sa ne arate este prin culoare si prin vant, starile lui. Si noi suntem singuri si neintelesi pentru ca suntem atat de legati de el si oricat de mult ne chinuim nu gasim acel ceva care sa ne faca fericiti. Cine stie daca vom afla acea taina tinuta undeva captiva... mi-e teama ca nu stiu. 

       Stiu doar ca El e trist si ca noi nu vedem. Si ca daca noi ne mai consolam unii pe altii si ne ducem zilele asa cum putem, El e singur. Si nu garantez ca e fericit cand ne vede pe noi asa nefericiti. 

       Zilele astea imi vine sa plang mult. Abia astazi am realizat de ce, desi am simtit inca de ieri. Azi insa mi s-a conturat. E greu sa fii totusi Dumnezeu. Noi daca ne gandim, ne gandim la partea buna din treaba aceasta, dar la partea rea nu ne prea gandim. 

       Astazi L-am simtit trist si-mi pare rau. Noua ne e greu cu un copil, dar oare Lui cum i-o fi cu noi toti? E un albastru cutremurator...ca si cum ar vrea sa planga dar nu poate. Azi plang eu pentru el, desi durerea din piept e prea mare si pare ca nu o sa dispara.

       Imi pare rau ca suntem asa cum suntem. Intind mana spre tine, Cerul meu...

Flori de prun.

Cu tine

Cu tine simt ca pot sa zbor,

Cu tine sunt al noptii calator,

Cu tine ieri si maine e acum,

Cu tine merg pe-un singur drum.

Cu tine adorm si ma trezesc in gand,

Cu tine totul e adanc,

Cu tine plang si rad mereu,

Cu tine am curajul sa fiu eu.

Cu tine imbratisarile sunt calde,

Cu tine focul meu mai tare arde,

Cu tine adesea eu ma cert,

Cu tine tot invat sa iert.

Cu tine am plecat sa ma cunun,

Cu tine m-am iubit sub florile de prun,

Cu tine dorul meu s-a mai calmat,

Cu tine pe Dumnezeu eu am aflat.

Intr-o zi a sunat o alarma. Era alarma iubirii.

Lioubov

Moya lioubov Nikolai,

       A trecut ceva vreme de cand ai plecat la lupta. Stiu doar ca numai acolo aveai sa devii barbat cu adevarat. Pentru voi, razboiul e foarte important. Dar pentru noi e foarte greu. Ne gandim tot timpul daca sunteti raniti, daca ati avut ce manca, daca va e frig si va asteptam cu o dorinta mare inapoi acasa. Tu n-ai sa mori, stiu asta. Inima mea imi spune ca ai sa biruiesti toate greutatile si ca ai sa gasesti pacea mult prea dorita. Stiu ca te gandesti la mine, inima-mi bate tare. Si vantul iernii imi sopteste asta, ca eu sunt cea care te tine pe picioare. Ia pa tebe scuceaiu daragoi. 

       Sa stii ca nu te-as mai iubi, daca ai muri in razboi. Nici macar nu te-as plange, m-as marita cu altul ca sa-ti fac in ciuda. Si stiu ca din cauza asta ai muri din nou, pentru ca stii ca pentru mine nu existi decat dumneata, Nikolai. 

       De cand ai plecat, asta este prima epistolie ce ti-o scriu. Nu am avut vreme de scris,cat ii ziua de lunga muncesc iar noaptea lucrez pana nu-mi mai simt degetele pe carlige. Astazi a trecut coana Olenka  pe la mine si mi-a adus cerneala si foaie sa-ti pot mazgali episola asta. Si acum mai e putin si se stinge si ultima lumanare. Inima mea insa nu se stinge, lioubov, ea te vrea acasa langa mine. 

       Indura si lupta, maia dusa, sa-mi vii acasa barbat. Altfel te uit.

       Ia tibia, lioubliou.

Te astept neincetat, a ta Nadya.

       Pentru tine cu toata iubirea si increderea din lume. Casa-soare...

Scoica

       Stau si contemplu viata. Cand mai am timp, scriu. Si ma gandesc la ea ca la o roata. Cate cuvinte n-am zis, prin cate stari n-am trecut ca sa ajung acolo unde cred ca trebuia sa fiu de mult? O, daaa, dar in ruptul capului n-as fi recunoscut asta, mai ca mi-as fi lasat capul sa-mi fie taiat, dar slava Domnului sunt o ciudata. Am crezut, chiar am crezut. Au fost trei visuri in viata mea pe care mi le-am dorit, oh Doamne, cu ardoare, cu patima, cu nebunie. Si al doilea a fost legat de cel pe care l-am iubit de cum l-am vazut. Dar n-a fost sa fie, pentru ca nu stiu de ce. Prostie, orgoliu, lasitate, frica, da, toate astea le aveam cu mine. S-au mai pierdut din ele, desi Marian, barbatul pe care il exasperez in momentul de fata la maxim, ar putea sa jure probabil ca le am cu mine pe toate. Plus inca ce-o mai fi in capul lui, saracul, desi isi da osteneala cu mine sa ma faca o soferita " buna". Daca reuseste, o sa fac ceva atipic pentru el. Oricum ne scoatem ficatii unul altuia, dar asta e alta poveste.
        Noroc cu Naica care ma iubeste si mereu are vorbe blande si pupici pentru mine. E singurul care incearca sa ma faca mai frumoasa decat sunt si daca n-ar fi diferenta de varsta de 36 de ani dintre noi, probabil ca n-ar mai scapa de mine.:)))  Se uita la mine ca la un soare si ma intimideaza pentru ca nu-s decat o biata umbra deocamdata, si-mi scrie scrisori din perspectiva unui Fat-Frumos, evident imaginar.  
       Cand mai am timp scriu si eu, dar aproape nu mai am timp nici sa dorm. Imi cam vine sa urlu la toata lumea care imi apare in cale, poate da Domnul si ajung si eu in concendiu departe de oameni, de data asta cat se poate de singura. Doar eu si Doamne-Doamne. Pe el n-am cum sa-l exasperez, cred. Mi-ar placea sa incerc totusi.
       Acum stiu atat de multe. Si cand stii nene, apai stii. Nu te mai indoiesti chiar daca doar tu stii. Pur si simplu lasi sa devina ceva pretios stiutul asta, apa se calmeaza si vezi scoica. Si stii ca in acea scoica se afla perla. Dar lasi scoica acolo pentru ca asta este drumul iubirii, nu? Cel putin, Buddha asa ar face.Probabil ca si Iisus...Deci eu cred ca as lasa scoica acolo, dar as fura perla. Asa sunt eu, mai lacoma...cred ca mai trebuie sa traiesc cateva vieti ca doar sa privesc. In fine, ramane ceva pretios.