vineri, 20 iulie 2018

Sunet de harpa





Sa pot sa-mi asez gandurile obosite
in bratele calde ale celui iubit,
Sa pot sa privesc falfaitul randunicilor
conturandu-se pe cerul senin,
Sa pot sa urmaresc norii
intrecandu-se catre orizonturi indepartate.

Aceasta este iubirea.

Doua brate calde,
Nimic,
Un infinit.

joi, 10 mai 2018

Goblin

       Am vazut serialul cu multe luni in urma. Are de toate, fantasy, realitate, umor. Are ceva din stilul familiei Adams, atat de atipici, atat de misteriosi. La inceput actrita principala nu mi-a placut, o voiam mai frumoasa(gandeam atat de superficial), insa cu fiecare episod vedeam o actrita atat de talentata, atat de frumoasa prin rolul prin care il juca incat mi s-a facut rusine. Cred ca despre om nu trebuie sa gandesti decat dupa ce ai minim o conversatie cu el. 
       In schimb desi nici actorul nu este o mare frumusete m-am indragostit iremediabil de zambetul trist, de personalitatea din vremurile de demult si ar mai fi. Despre Duhul Mortii nu mai zic nimic, ca daca il aveam in fata ii saream in brate.
       Ideea este insa ca amandoi au facut un cuplu formidabil. Silpun sarang sau dragoste trista dar atat de fermecatoare incat te face sa crezi ca prin lumea asta atat de larga, sub unicul cer pe care il vedem, mai sunt persoane care pot avea sentimente atat de profunde incat ar fi in stare sa renunte la egoismul lor doar ca sa nu le raneasca pe ale altora. Sa ai ceva ce proteja din toata inima ta, sa poti sa te sacrifici pentru cealalta persoana, sa faci orice sa o vezi fericita. Sa te dai pe tine pentru ea, asa arata dragostea adevarata. Sunt doua povesti de dragoste nemuritoare.
       Pentru cei care vor sa vada cum arata dragostea adevarata, nici vorba de pasiune sau de siropenii, doar ceva...pur! Recomand Goblin si daca va uitati sa va luati servetele ca in film pana si barbatii plang(mai ales Duhul Mortii). Doar e firesc, au si o parte femeiasca in ei.


miercuri, 7 martie 2018

Tu

       Au fost zile grele, zile in care aproape mi-am pierdut sufletul. Si as putea sa jur ca am trecut prin iad, atat de greu a fost totul. Nici vorba de lucruri dragute, de vorbe bune. Doar dureri, amarali si frig. Singuratate si tristete, asta-i tot ce m-a acompaniat in ultima vreme. Si parca simteam ca imbatranesc la propriu. Probabil ca incep sa ma ramolesc si e nevoie sa mai schimb ceva prin viata mea. Sau sa ma schimb eu, sa o iau de la capat, sa ma reinventez, sa renasc din cenusa ca pasarea aceea faimoasa...
       Dar azi a fost altceva. A fost o floare de liliac, floare pe care mi-ar fi placut sa ti-o daruiesc tie, omul meu drag. Floarea care m-a facut atat de fericita, simteam ca zbor, nu alta. Cred ca nu am mai zambit de multa vreme asa cum am facut-o azi. Era un nene care iubea florile in statia de autobuz si m-a intrebat uimit daca e liliac. Am inceput sa povestesc fericita cu el, eram atat de bucuroasa, parca disparusera toate zilele grele. Si-n timpul ala atat de fericita fiind nu-mi imaginam decat ca sar in bratele tale si te strang si te sarut si plang de fericire. Si mi-era si mi-e dor de tine, si stiu perfect cat de nesuferita si de rea sunt. Dar ce simt pentru tine e mai presus de asta, ce simt pentru tine simt pentru floarea de liliac, este acelasi lucru. Doar ca in ultima vreme incepusem sa uit, exact ca dupa multi ani de casnicie. 
       Insa imi amintesc de fiecare data pentru ca ai tu ceva in tine, ceva inexplicabil de frumos care ma cheama si ma tine strans in brate ca pe nimeni alta. Tu si floarea de liliac. Cum poti fi asa? Cum poti fi mereu altul si totusi acelasi? Cum poti fi si bland si salbatic deopotriva? Cum poti fi atat de eu?
       Mi-e dor de tine, floarea mea de liliac. Singurul care ma poate inalta...

luni, 5 februarie 2018

Data viitoare

       Imi murise toata speranta din mine si imbatranisem. Toata agoniseala mea de-o viata, toate gandurile bune, toate lucrurile frumoase, toata veselia, absolut tot. Ramasese tristetea, dar incet incet ma parasise si ea. Era tristetea gandului lucrurilor ce ar mai fi putut fi, a zambetelor ce mi-ar fi placut sa le imprasii, a ochilor plini de lumina pe care i-as fi putut darui, era tristetea lucrurilor pe care nu le mai facusem.
       Unde si in ce moment pierdusem calea cea dreapta? Cand tot ce visasem odata era calea aceea, singura cale pe care mi-ar fi placut sa merg. Nu conta ca uneori mergeam prin furtuni batuta de vant si de apa, alteori mergeam sub un soare prea dogoritor si nu aveam cu mine un strop de apa, iar alteori aproape ca muream in gerul aspru, urmat de zapada rece prin care aproape ca nu mai puteam inainta, dintre toate ea era cea mai rea. Dar asa cum puteam, inaintam caci stiam ca ma indrept spre altceva. Si mai stiam ca langa mine mergea un copac pe care mandra il asemuiam cu Dumnezeu. Copacul era pentru mine ca si ghioceii ce anuntau primavara, el era primavara mea fara de sfarsit. Dar intr-o zi l-am pierdut. Probabil ca a fost atunci cand m-am ratacit de drumul drept si am ajuns pe niste carari pline de serpentine ajungand pe cu totul alte drumuri. Atunci am pierdut copacul. Furtunile, seceta, iarna ce au venit pe acele drumuri aproape ca m-au omorat, nu mai era nimic de care sa ma agat, nimic la care sa sper, eram singura si trista. Incet-incet tristetea m-a parasit si ea, probabil ca i se luase de mine, i se luase sa-mi mai arate ce ar fi putut fi daca mi-as fi urmat calea. Asa ca am ramas goala, fara nimic, fara un far care sa se aprinda. Inima mi-a incremenit in resemnare si asa s-a format piatra. Intr-o zi am impietrit de tot batrana in bastonul meu, fara nimic, si tot ce mi-a ramas a fost viata viitoare...

vineri, 2 februarie 2018

Gradina secreta II

Priveam din gradina secreta
Cum pasarea isi lua zborul
Spre Cerul netarmuit
Intr-un loc de care noi muritorii n-am auzit.
Am vrut sa merg cu ea,
Dar mi-a zis sa astept
In gradina mea,
Sa-l intalnesc pe cel sortit,
Si poate asa am sa ajung s-ating
Un infinit..

Tristetea Cerului

       Priveam cerul pe vremea asta ciudata. Sunt multe zile de cand simt ca lucrurile din jurul meu se schimba. E o mare tensiune care vine din cer printre noi si eu o simt destul de bine. Cerul, mereu asa misterios, asa dezolant primavara, asa trist si asa miscator ca un rau care in loc sa-si continue cursul se opreste si priveste pe cel care stie a-l vedea. 
       E ciudat cum nuantele de albastru se schimba, se intensifica si probabil ca nu poate fi redat exact nici macar prin culori. Oare poti transmite prin culoare zbuciumul albastrului? Oare-i poti transmite tristetea, bucuria, cumva noul inceput? Oare poti transmite prin culoare ce simte el acum?  Zilele acestea cerul ne vorbeste mult tuturor. Ne arata ce simte el, si noi fiind legati de el de multe ori il simtim. Mi-e frica de nou si cred ca si Lui ii este. Aceste noi schimbari ii plac si nu-i plac. E greu de el, cred ca uneori se simte neinteles, asa cum ne simtim si noi. Si e singur si tot ce poate sa ne arate este prin culoare si prin vant, starile lui. Si noi suntem singuri si neintelesi pentru ca suntem atat de legati de el si oricat de mult ne chinuim nu gasim acel ceva care sa ne faca fericiti. Cine stie daca vom afla acea taina tinuta undeva captiva... mi-e teama ca nu stiu. 
       Stiu doar ca El e trist si ca noi nu vedem. Si ca daca noi ne mai consolam unii pe altii si ne ducem zilele asa cum putem, El e singur. Si nu garantez ca e fericit cand ne vede pe noi asa nefericiti. 
       Zilele astea imi vine sa plang mult. Abia astazi am realizat de ce, desi am simtit inca de ieri. Azi insa mi s-a conturat. E greu sa fii totusi Dumnezeu. Noi daca ne gandim, ne gandim la partea buna din treaba aceasta, dar la partea rea nu ne prea gandim. 
       Astazi L-am simtit trist si-mi pare rau. Noua ne e greu cu un copil, dar oare Lui cum i-o fi cu noi toti? E un albastru cutremurator...ca si cum ar vrea sa planga dar nu poate. Azi plang eu pentru el, desi durerea din piept e prea mare si pare ca nu o sa dispara.
       Imi pare rau ca suntem asa cum suntem. Intind mana spre tine, Cerul meu...

marți, 16 ianuarie 2018

Flori de prun.

Cu tine

Cu tine simt ca pot sa zbor,
Cu tine sunt al noptii calator,
Cu tine ieri si maine e acum,
Cu tine merg pe-un singur drum.

Cu tine adorm si ma trezesc in gand,
Cu tine totul e adanc,
Cu tine plang si rad mereu,
Cu tine am curajul sa fiu eu.

Cu tine imbratisarile sunt calde,
Cu tine focul meu mai tare arde,
Cu tine adesea eu ma cert,
Cu tine tot invat sa iert.

Cu tine am plecat sa ma cunun,
Cu tine m-am iubit sub florile de prun,
Cu tine dorul meu s-a mai calmat,
Cu tine pe Dumnezeu eu am aflat.


Intr-o zi a sunat o alarma. Era alarma iubirii.