joi, 26 octombrie 2017

Lioubov

Moya lioubov Nikolai,

       A trecut ceva vreme de cand ai plecat la lupta. Stiu doar ca numai acolo aveai sa devii barbat cu adevarat. Pentru voi, razboiul e foarte important. Dar pentru noi e foarte greu. Ne gandim tot timpul daca sunteti raniti, daca ati avut ce manca, daca va e frig si va asteptam cu o dorinta mare inapoi acasa. Tu n-ai sa mori, stiu asta. Inima mea imi spune ca ai sa biruiesti toate greutatile si ca ai sa gasesti pacea mult prea dorita. Stiu ca te gandesti la mine, inima-mi bate tare. Si vantul iernii imi sopteste asta, ca eu sunt cea care te tine pe picioare. Ia pa tebe scuceaiu daragoi. 
       Sa stii ca nu te-as mai iubi, daca ai muri in razboi. Nici macar nu te-as plange, m-as marita cu altul ca sa-ti fac in ciuda. Si stiu ca din cauza asta ai muri din nou, pentru ca stii ca pentru mine nu existi decat dumneata, Nikolai. 
       De cand ai plecat, asta este prima epistolie ce ti-o scriu. Nu am avut vreme de scris,cat ii ziua de lunga muncesc iar noaptea lucrez pana nu-mi mai simt degetele pe carlige. Astazi a trecut coana Olenka  pe la mine si mi-a adus cerneala si foaie sa-ti pot mazgali episola asta. Si acum mai e putin si se stinge si ultima lumanare. Inima mea insa nu se stinge, lioubov, ea te vrea acasa langa mine. 
       Indura si lupta, maia dusa, sa-mi vii acasa barbat. Altfel te uit.
       Ia tibia, lioubliou.

Te astept neincetat, a ta Nadya.

       Pentru tine cu toata iubirea si increderea din lume. Casa-soare...

vineri, 1 septembrie 2017

Scoica

       Stau si contemplu viata. Cand mai am timp, scriu. Si ma gandesc la ea ca la o roata. Cate cuvinte n-am zis, prin cate stari n-am trecut ca sa ajung acolo unde cred ca trebuia sa fiu de mult? O, daaa, dar in ruptul capului n-as fi recunoscut asta, mai ca mi-as fi lasat capul sa-mi fie taiat, dar slava Domnului sunt o ciudata. Am crezut, chiar am crezut. Au fost trei visuri in viata mea pe care mi le-am dorit, oh Doamne, cu ardoare, cu patima, cu nebunie. Si al doilea a fost legat de cel pe care l-am iubit de cum l-am vazut. Dar n-a fost sa fie, pentru ca nu stiu de ce. Prostie, orgoliu, lasitate, frica, da, toate astea le aveam cu mine. S-au mai pierdut din ele, desi Marian, barbatul pe care il exasperez in momentul de fata la maxim, ar putea sa jure probabil ca le am cu mine pe toate. Plus inca ce-o mai fi in capul lui, saracul, desi isi da osteneala cu mine sa ma faca o soferita " buna". Daca reuseste, o sa fac ceva atipic pentru el. Oricum ne scoatem ficatii unul altuia, dar asta e alta poveste.
        Noroc cu Naica care ma iubeste si mereu are vorbe blande si pupici pentru mine. E singurul care incearca sa ma faca mai frumoasa decat sunt si daca n-ar fi diferenta de varsta de 36 de ani dintre noi, probabil ca n-ar mai scapa de mine.:)))  Se uita la mine ca la un soare si ma intimideaza pentru ca nu-s decat o biata umbra deocamdata, si-mi scrie scrisori din perspectiva unui Fat-Frumos, evident imaginar.  
       Cand mai am timp scriu si eu, dar aproape nu mai am timp nici sa dorm. Imi cam vine sa urlu la toata lumea care imi apare in cale, poate da Domnul si ajung si eu in concendiu departe de oameni, de data asta cat se poate de singura. Doar eu si Doamne-Doamne. Pe el n-am cum sa-l exasperez, cred. Mi-ar placea sa incerc totusi.
       Acum stiu atat de multe. Si cand stii nene, apai stii. Nu te mai indoiesti chiar daca doar tu stii. Pur si simplu lasi sa devina ceva pretios stiutul asta, apa se calmeaza si vezi scoica. Si stii ca in acea scoica se afla perla. Dar lasi scoica acolo pentru ca asta este drumul iubirii, nu? Cel putin, Buddha asa ar face.Probabil ca si Iisus...Deci eu cred ca as lasa scoica acolo, dar as fura perla. Asa sunt eu, mai lacoma...cred ca mai trebuie sa traiesc cateva vieti ca doar sa privesc. In fine, ramane ceva pretios.




luni, 7 august 2017

Pentru tine, dragostea mea




       Sunt cuvinte care nu se pot spune. De ce? Pentru ca sunt lucruri sacre pe care le purtam in noi si de care ne temem sa nu dispara. Eu te port in inima. Atat de profund, atat de adanc. Cu multa iubire, uneori cu furie, cu ura, cu pasiune, dar cel mai mult cu infinita tandrete. Si mi-e teama sa scriu despre tine, pentru ca n-as vrea sa dispari. Esti visul meu frumos si totodata atat de pur. Si esti atat de adanc...oare stii cat? Sau mai ai de crescut?
       Sunt aici chiar de nu ma poti vedea. Intinde mana si ma vei avea. :)



Jonathan...

      Azi m-am trezit plina. Plina de sens, plina de acel ceva. Plina de iubire, plina de profunzime. Simt ca mai este atat de putin pana o sa gust din apa fantanii mele. Si o sa-mi potolesc setea asta de...mai mult. Setea de mai sus. Nu e putere, e bucurie, e libertate, e pura energie. E descatusarea zborului, intinderea aripilor, increderea in dorinta lor de a se ridica.
       Ma gandeam cum ar fi ca noi toti sa avem corpurile invizibile si doar ochii sa se vada? Oare cum ne-am mai iubi? Oare ar mai exista dorinta primitiva de contopire? Oare cum ne-am regasi? Oare cum am mai fi un intreg? Ne-ar ajunge doar ochii? Sunt atatea intrebari ce-mi vin de atat de departe. Vin la mine si ma trag de maneca, se rotesc in jurul meu, ma ispitesc. De unde toate astea pe mine? Nu stiu, sincer, poate de la El. Am stiut de mic copil ca aveam "ceva", cand ma ascundeam singura prin gradini, departe de toti, cautand ceva, ascultand ceva, fiind pur si simplu constienta de ceea ce ma inconjura. Pot sa recunosc un anumit tip de vant din copilarie, am o memorie extrem de proasta, dar, oh, lucrurile astea care se simt le tin minte. Mi se impregneaza adanc in vene si-n sange si urla la mine ca si cainii infometati sa le ating, sa le simt, sa le gust si sa le duc mai departe. Sincer, mi-e cam greu in cuvinte sa exprim vantul sau puritatea, sau orizontul, sau maretia. Incerc si eu cum pot sa fac povestea sa devina realitate, dar sunt sigura ca exista multi oameni ca mine care au fix aceleasi sentimente si trairi. Ei bine, pe oamenii aceia vreau sa-i cunosc, sa-i intalnesc. Mi-e frica ca intr-o zi tot ce simt o sa dispara si ma cert cu mine sa fac ceva si ma straduiesc. Caut, ma documentez, citesc, si cand uit, iarasi ma cert. Ma cert ca uit sa privesc sacrul ce sta in fata mea si zice: "Alexandra sunt la dispozitia ta. Vino, priveste-ma, contopeste-te cu mine. Ia si bea, umple-te de tot ce insemn."
       Cam asa se rezuma fericirea mea. In mare pare complicata, dar cred ca e o cautare de cand lumea si pamantul. Fara patimi,dorinte, lacomie, orgolii, frica, durere. Doar iubire, puritate, stralucire. Nu, nu cunostinte, ci dincolo de ele. Pana la urma cunostintele se invata de la ceilalti, in schimb cautarea asta e o enigma. Frumusetea consta in faptul ca traiesti diverse stari, multe de purificare si apoi esti nevoit sa le prinzi din zbor, daca devii constient desigur. Sau poate iti atrag atentia de la altii, mai stii?
       Sunt pregatita pentru ce va veni, pentru ce este. Pentru zbor.

luni, 24 iulie 2017

Sensuri

       "Pasare maiastra vino la fereastra..."
       Au fost odata doi baieti: Calin si Cosmin, amandoi frumusei. Calin radia blandete si bunatate, iar Cosmin era destept si infumurat. Timpuri trecute, ani plini de frumusete. Si Calin.
       Mainile mele s-au apucat sa se joace cu notele pianului. O singura atingere peste toate notele si am simtit cum mi se zburleste parul. Nebunie si extaz cum n-am cunoscut niciodata. Ah, si frumusete. Furtuna de dupa liniste urmata de o si mai mare liniste.
       Sentimente contradictorii, dar mai ales furie si ura. S-ar putea ca incet dar sigur sa ajungem la indiferenta.
       Saeng il ciuk ha ham ni da. Ce sa facem? N-am uitat inca...
       Am primit un cadou. Este o pictura cu 2 oameni care merg sa vada rasaritul. Ea il trage pe el de mana...o viata care conduce catre frumos.
       Si uneori as vrea sa ma intorc in trecut unde nu era ce este acum. Unde eram doar eu si o gradina, bunicii mei, Anca si un necunoscut care semana cu Calin. Era frumusete si puritate. Noroc ca acum am tendinta de a fi nufar. :)
       Si hop-top, drumul parea lung dar il faceam cu drag. Gradina ei era pliiiina cu flori si inauntru, in casuta aia mica locuia femeia cu cei mai frumosi ochi albastri, femeia desprinsa din povesti. Deschidea usa si-mi striga: "Lixandro, iar imi rupi florile? Da, bunico, ii spuneam fastacindu-ma si zambindu-i."
       Un sngur cuvant ma defineste: muntele. :)
       "Ia uite Alexandra, pescarusii! imi zice Mara aseara. Ne cheama sa zburam ca ei." Asa este. Jonathan...
       Acolo unde e dragoste, e totul. In schimb daca nu e dragoste, apai nu e nimic. Si stim asta.

vineri, 14 iulie 2017

Pasare maiastra

       Pasare maiastra
       Toata vremea albastra
       Vino la fereastra
       Si te-aseaza,
       Fata sa te vada.
       Stihul tu ti-l canta,
       Fata sa-l auda
       Sa deschida geamul,
       Sa vibreze ramul
       In tacerea vantului,
       In mutenia gandului,
       Sa-ti intinzi penajul,
       Sa se arate pajul
       Trilul sa se intinda
       Ziua s-o cuprinda.

       Pasare maiastra,
       Toata vremea albastra
       Vino langa fata
       Si da-i drumul la fereastra.
       Stihul sa-l auda,
       Ramul sa vibreze,
       Fata sa-si ia zborul,
       In tacerea vantului,
       In mutenia gandului.
       Trilul sa se intinda,
       Pajul sa o vada
       Noaptea s-o cuprinda.

       Pasare maiastra,
       Fata pururea albastra...

luni, 26 iunie 2017

La boheme

       Imi intinsesem mainile exact ca niste aripi care cresc si ma ridicasem pe varfuri pentru a ma elibera de energia prea acuta ce dainuia in plexul meu solar. Ma gandesc ca ar fi interesant sa ma apuc de yoga. Corpul meu sufera mult si are nevoie de relaxare. Iar eu ma pricep la multe, dar de multe ori chiar daca am conditiile necesare, nu reusesc sa ma relaxez. 
       As putea spune ca de cand nu mai am visuri marete, am inceput sa traiesc mai plenar si sa ma bucur de ceea ce-mi ofera viata, sau altfel spus, sa ma bucur de ce-i ofer eu ei. Asta nu e un targ. Ea m-a invatat mai demult sa o privesc clar si sa ma bucur de tot ce-i prin Univers. Si asa m-a inspirat sa-i daruiesc si eu perceptiile pe care mi le transmitea draga de ea. Si slava Domnului sau cui o fi pe acolo pe sus, mi-am format ochii in asa fel incat sa dibui binele din jur care e din plin, apropo. Si dupa cum spuneam, visurile mele ce odata pareau marete, pe urma dupa ce m-am relaxat nu le-am mai vazut asa pompoase, incep sa se contureze. Si nu stiu daca e chestia ca las si eu ceva in urma mea sau ca in sfarsit ma pot exprima cum trebuie (de multe ori am fost luata drept idioata ori pentru ca taceam, ori pentru ca scoteam ineptii pe gura) ci ca traiesc prin aceste visuri. E momentul devenit realitate care se configureaza plenar. Stiu, stiu, inca nu a devenit realitate, dar va deveni. Fiecare dintre noi e facut sa se exprime prin ceva, poate chiar prin toate felurile cu putinta. Eu chiar am simtit ca pot face foarte multe lucruri si abia acum inteleg ca dorinta de a face aceste lucruri vine din ce am facut in vietile anterioare. Eu vin cu ceva ce stiam deja. Suflet de om zbuciumat care isi va afla linistea, suflet boem. Je, moi, noi, voi, toti. Mi-a soptit o pasarica ca suntem conectati cu totii. Doar noi nu ne dam seama pe moment, caci ne vom da seama. Atunci se va sfarsi si lumea, cel putin asa cred eu, nu-mi permit sa fac prorociri.
       Deci Alexandra munceste sa-si indeplineasca visurile. Scrie, canta, nu renunta, iubeste. Iubeste lumea mare mai de cu seama. Si daruieste. Un zambet, un sfat, un cadou, flori, si iar iubeste. Ii iubeste pe toti cei care o inspira si nu numai. Si invata sa daruiasca si mai mult. Nu pentru admiratie, nu pentru popularitate, nici macar pentru iubirea la schimb. Ci pentru ca simte ca poate iubi si darui dincolo de limite. Daca exista limitele...Si Alexandra isi doreste sa atinga stari de pura beatitudine prin tot ceea ce face. Stari profunde, plenare, pure. Si va reusi la fel ca toti cei care isi doresc asta: eu, tu, noi, voi. 
       Pentru ca e scris in stele...