vineri, 30 decembrie 2016

Sfarsit si inceput

       Se termina anul si mi se pare extraordinar cum timpul isi face treaba cu noi. Noi suntem robii timpului cu toate ca ne credem isteti si tot ce putem lasa in urma e doar o iscalitura. O iscalitura cu amprenta noastra, fie utila, fie nociva. Asadar, ganditi-va la ce vreti sa lasati in spate. 
       Stiu, se termina doar anul, nu si viata, dar simt ca nu mai am mult timp sa fac in asa fel incat sa traiesc o viata frumoasa, plina de Dumnezeu. Eu ma straduiesc pentru asta, sa fiu mai buna, pentru ca stiu ce vreau. Am fost mereu o persoana nehotarata (bine, ca am fost si o simandicoasa) si nu mi-au placut oamenii nehotarati. Asa ca m-am pus si eu pe treaba. Poate ca nu stiu ce va mai fi anul viitor pe vremea asta, dar stiu ca merg pe drumul pe care mi-am dorit sa merg. Ala bun si drept. Fara sa fiu obligata sa fac ceva ce nu-mi place, fara sa fiu conditionata. Si e mare lucru. Sa fii liber, sa faci ce-ti place, sa stii ce vrei sau incotro sa mergi, e mare lucru. Fara exagerare. 
       Multumesc Cerului ca sunt inconjurata de oameni buni, calzi si frumosi. I-am gasit si m-am alaturat si eu lor. De la ei am ce invata tot timpul, si o fac cu bucurie. Chiar si cei care imi pun piedici, nu ma invata decat cum sa fiu mai buna si mai smerita. Contrat faptului ca mi-ar fi simplu sa le platesc cu aceeasi moneda, prefer partea mai grea. Ce sa-i facem, m-am invatat cu greul de mica. 
       Si apoi sunt cartile. Am zis ca nu stiu ce m-as face fara ele? Sincer, as fi prea saraca. Apropo de carti am de facut o recomandare. Este vorba de "Umbrele Transilvaniei" scrisa de Alexandru V. Dan care cu siguranta merita citita. Are acel ceva, are parfum, are mister si il are pe Dumnezeu. Tipul asta e fenomenal si ma bucur ca l-am intalnit chiar si virtual, ca i-am citit cartea. 
       Acum o sa ma laud putin. Anul asta a fost greu pentru mine, dar tragand o linie a fost si bogat. Anul asta mi-a adus-o pe Mara, mi-a redaruit prietenii, mi-a adus putina magie. Sau poate a fost multa? Da, poate a fost multa. Anul asta am iertat...si anul asta am primit enorm de multe cadouri. De data asta m-au facut fericita, dar nu stiu ce este cu lumea din jurul meu. Pana la urma lucrurile sunt materiale, conteaza doar scanteia din fiecare. Iubirrrrrrreeeeaaaaaa! Dar imi plac cadourile. :D
       Evident, mi-am facut lista pt 2017. Am ceva important pentru mine de facut anul viitor. Am de gand sa mai cresc putin, trebuie sa-mi disec putin esenta. Sau mai mult? Hmm...vedem. 
       Pana una alta te iubesc bunica acolo in Ceruri unde ai plecat. Si stiu ca ai grija de noi. Iubirea nu are granite. Si ii iubesc si pe cei de langa mine. 
       Pentru cei care ma cititi, va doresc sa faceti ca fiecare clipa sa conteze. Sa faceti sa fie frumos, caci timpul trece, dar nu iarta ci lasa in urma amintirile. De voi depinde cum vi le creati si mai ales ce vreti sa le daruiti celorlalti: adevar sau doar o trista iluzie? Sa fti iubiti. Si mai important, sa va iubiti! 
      Domnul fie cu voi! :)



marți, 29 noiembrie 2016

Peisaj de iarna

       M-am trezit de dimineata si am mers la geam. Acolo ma astepta o priveliste de vis. Totul colorat in alb, culoarea sau nonculoarea puritatii, a noilor inceputuri. A fost magic.
       Zilele trecute ma plimbam prin centru si studiam oamenii. Nu stiu ce-mi venise. Printre atatea chipuri plictisite si posomorate mi-a atras atentia o batranica. Avea ochii mari ca de spiridus. Mi-a intors privirea plina de intelesuri ca si cum m-ar fi recunoscut si mi-a zambit. I-am zambit si eu...
       Acum ca se apropie iarna nu visez decat la un buchet de garoafe sangerii. Nu stiu ce am eu iarna cu garoafele. 
       De cate ori intru intr-o librarie, in afara de aia unde lucrez, ies cu cate o carte pentru mine. 
       Sunt atat de fericita ca inca ma mai pot bucura de strabunica mea pe care o iubesc. Ma simt binecuvantata.
       Tocmai mi-am terminat cartea preferata de citit. A treia sau a patra oara. Are sens sa mai spun ca m-am simtit atrasa de carte inca dinainte sa o citesc? Totul, totul imi place, desi inca nu inteleg pe deplin. Uitasem ca eroii mor la final, din porunca lui Dumnezeu data Diavolului. Sau ajung sa se odihneasca. Dar eu seman atat de mult cu ea, atat de mult. Seman cu Margareta.
       As vrea sa fie bine. Il simt aproape pe baietasul ala. Si pentru prima oara, fara sa ma mai simt vinovata, as vrea sa-i dau voie sa se apropie. Nu stiu daca-i bine sau rau, asa cum nu stiu daca vopseaua pe care mi-am cumparat-o o sa ma prinda. Dar daca nu incerc nici nu voi afla.
       Sunt fericita sa am langa mine oameni minunati. 
       Vine iarna. Un nou anotimp. :)

sâmbătă, 19 noiembrie 2016

Niciodata

       Il urasc pe acel barbat. Il urasc din toti rarunchii, din inima. Si ma rog sa nu-mi apara niciodata in cale pentru ca am sa-i zbor capul. Si am sa-i arat cine este si a fost intotdeauna dracul. Si pentru ca ii simt regretele si slabiciunea, ma rog sa se tina de ultimele lui cuvinte. Sa se muleze pe acel " sper sa nu te mai vad niciodata" si sa stie ca am sa-i indeplinesc dorinta. 
       Primesti ce ai vrut, iubite. 
       Amin!

joi, 17 noiembrie 2016

Sub Ceruri

       As avea multe de zis, cu toate astea n-ar mai fi nimic de zis. Or fi de vina cei doi gemeni dragalasi pe care-i port cu mine? Castor si Polux? Se prea poate avand in vedere ca zbor, dar nu cu aripi. Vine de altundeva zborul asta ce ma poarta. Zilele astea aura mea s-a schimbat. E la polul opus. Probabil ca o sa ajungem la un consens cu totii cand o sa am vreo 50 de ani sau ceva de genul. Pana atunci experimentam altceva. Altcumva. Nu neaparat altundeva. Poate tot aici. 
       Cu totii avem doua parti. Noi alegem pe care sa o folosim. Si uneori cand dam de partea intunecata si o folosim, incepem sa ne simtim invincibili. Acum, nu stiu daca o sa fie mereu asa, ca in mod normal partea dreapta ar trebui sa invinga. Dar e o experienta si partea asta "salbatica", sa-i zic asa. 
       Despre echilibru n-as sti ce sa zic. Nu stiu cati si-au putut imbina cele doua parti. Asta daca n-au ramas prinsi prin particica aia de care ne e frica tuturor. Sau nu ne e frica? Pana la urma ce ne-ar putea face? 
       Viata e asa frumoasa, noi suntem urati. Cand vom fi si noi frumosi? Mai avem catre Sus, mai avem. Pana atunci zbor. Pe matura. Si...goala? :)

duminică, 6 noiembrie 2016

Secret

       Aseara am lucrat. Si la noi sambata seara e de munca, nu gluma. Si la un moment dat, in toata nebunia aferenta serii au venit niste oameni mai seriosi. Cica. Ca sa-mi rezum ideea, am mers sa le iau comanda si una din "doamne" s-a luat de mine ca-s neprietenoasa. Si a tinut dansa mortis sa-mi tot scoata ochii cu acest aspect pana mi-a dat ordin sa le duc comanda si a inceput sa rada. Am luat frumos meniurile de pe masa si le-am spus ca nu o sa-i servesc. S-au enervat, m-au amenintat si au spus ca nu pleaca de acolo. Am plecat, dar sotul a venit dupa mine si m-a facut nebuna de mai multe ori, cerandu-mi numarul sefului. I-am spus ca-l gaseste pe pagina de fb. Si mai mult de atat am avut grija sa-i arat ce inseamna nebunia. :) A fost...apoteotic. Au plecat imediat, iar eu am ras atat de mult de saracul barbat speriat, incat sunt sigura, absolut sigura ca nu o sa ma uite niciodata. :)) Si daca o sa ne mai intalnim, am sa-i reamintesc "mica nebunie" sa nu-mi stea in cale.
       Azi am fost pe la Arges. Am ras cu vara-meu de m-am spart, sau cum zicea Bukovski m-am cacat pe mine de ras. Din pacate pentru tata si Dani, azi l-am citat mult pe Bukovski. Adevarul e ca scrie bestial, dar injura si mai si. Bine, pentru Dani a fost un deliciu, el si cu mine semanam atat de mult incat ne-am "ciondanit" toata ziulica. El e "fraierul", iar eu un monstru din Mexic care mananca capre, nu mai stiu cum se numea. Parca Ciupacabra. L-am tarat dupa mine pe dealuri sa-mi faca sedinta foto si i-am povestit faza de aseara. M-am bucurat cand mi-a zis doar ca-s nebuna. Dar e din familie. :)
       Cand am plecat, in maxi-taxi, il citeam pe Dostoievski. E absolut genial, sunt atat de indragostita de cum scrie omul asta incat nu stiu...Dar la fel de indragostita sunt si de Hemingway, si de Fitzgerald. Doar de cartile lor. :) 
       Si cu cat ma gandesc mai mult la mine, e o carte, o singura carte a unui rus care ma atrage, ma hipnotizeaza, ma ademeneste. E cartea pe care cu ani in urma i-am darui-o cuiva special de Craciun. :) E ceva acolo, in cartea aia. Dar nu stiu ce. Poate-i inima mea. Sau poate tristetea. Si totusi poate nebunia. Sau curajul? Hmm, nu stiu, dar seman cu ea...

vineri, 4 noiembrie 2016

Je suis Liberte

       Ma simt ca un soi de ceva. Uneori sunt atat de jos, iar alteori atat de sus. Dar momentele de jos imi arata cat de sus vreau sa ajung. Si sa fie constant. Aproape ca urasc relativitatea. Sau ma urasc pe mine relativa. 
       Am inceput ceva pentru mine. Am zis sa-mi dau o sansa mie mai inainte de toate. Sa vad cum e acel ceva. Si a fost bine o perioada pana au inceput presiunile, constrangerile si alte cele. Si am inceput sa ma sufoc, sa ma simt inchisa intr-o colivie fara portita de iesire(aici exagerez). Dar si cand am gasit portita...oricum eram in stare sa daram colivia. Bine, inca n-am daramat-o si inca n-am iesit, dar sunt acolo. Macar mi-am dat o sansa. Stiu ca sunt capricioasa si poate incostanta, dar stiu ca vreau totul sau nimic. Pentru ca sunt dispusa sa dau asta. Poate ca n-am sa primesc la randul meu, dar pana la urma am fost in stare sa dau totul. Nu stiu daca se poate intampla de mai multe ori sa pot sa fac asta. 
       Imi iubesc libertatea la nebunie. Si spatiul. Si dorinta de zbor. Stiam asta, insa o data cu experienta prin care am trecut, stiu ca n-am sa le dau pentru nimic in lume. O singura data as fi renuntat la tot ce aveam fara sa clipesc, desi stiu ca as fi putut sa zbor libera pana unde imi poftea inima. Dar n-a fost sa fie. 
       In schimb, libertatea este. Si este poate cel mai pretios "bun" pe care il avem. Sa va bucurati de ea. Fara constrangeri, fara vinovatie, fara alte rahaturi. 
       Suntem liberi!



luni, 31 octombrie 2016

Gradina secreta

       Astazi vreau sa va arat o parte din mine. Poate cea mai importanta. Locul unde am crescut, am visat, am ras, am plans, am cunoscut intunericul dar si lumina, locul plin de iubire in care am crescut. Acolo unde am creat amintiri pentru eternitate.


                                                   Regina

                                                    Pe aripile mortii

                                                   Acolo unde Cerul e acasa.

                                                    Speranta

                                             

                                                    Intind mana sus de tot...sa zbor!

                                                    Bulgarasi cu parfum de moarte si viata





                                                    Acolo sus e inima mea



                                                   A ramas un gol,dar iubirea este! Va fi mereu.

                                                    Un secret


                                                    Ghemotoc drag

                                                    Flori de foc

                                                    Umbra unui alt cer...

                                                    Merele de aur



                                                    Cel mai frumos vis, gradina secreta.

sâmbătă, 29 octombrie 2016

Vine o zi

       Azi am plecat la tara ca gandul ca o sa ma intorc maine. Era asa bine si cald, mamaie facuse focul. Cand am ajuns acasa ma astepta la poarta cu o mogaldeata neagra langa ea. Era o catelusa mica de numai 3 saptamani, o grasunica. Eu si Anca ne-am opus atunci cand au spus ca ne pot aduce o alta catelusa de la cel care ne-a dat-o pe Sheila. Dar au facut cum au vrut ei, si ne-am trezit cu ea. De data asta mi-a spus Anca ca pot sa-i aleg eu numele. Si am numit-o Regina. Sper ca ea sa fie bine. O sa o iubim.
       Si azi am indraznit si am intrat in gradina, acolo unde era locul Sheilei. E greu cu golul. Dar mergem inainte, ca inainte era mai bine. 
       A fost placut azi, toamna s-a asternut frumos acasa. Ca in fiecare an. Doar ca acum nu am mai gasit trandafiri. Imi plac la nebunie trandafirii toamna. Abia am gasit unul crem-galbui pitulit prin gradinita. Am facut poze multe. M-a pus unchi-meu sa ma urc in copac sa fotografiez merele. M-am conformat bucuroasa, imi place sa ma catar si sa fac poze.
       Si pe urma m-a sunat Ana, colega mea sa ma intrebe de Nicole, daca stie cum lucreaza maine. Si ii zic, pai da, i-am zis ca o sa fie dupa-amiaza cu mine. Si Ana zice, ba nu, o sa fie cu mine ca tu esti dimineata. Am ramas putin socata de faptul ca n-am vazut ca eu eram dimineata si nu dupa-amiaza, asadar vestea mi-a schimbat planurile si iata-ma inapoi catre Pitesti. 
       Imi pare rau ca a durat atat de putin vizita mea, aveam nevoie sa ma mai detasez de tot. Aveam nevoie sa reflectez si n-am apucat. Aveam nevoie sa mai stau cu mamaie, femeia aia absolut minunata. Stiu ca e tare fericita acum ca ies cu cineva, o vad in stare sa sara intr-un picior de fericire, dar ma cam sperie directia in care o iau lucrurile pentru mine. Suntem putin pe dos, eu lenta si cel de langa mine rapid, atat de rapid si de insistent, incat ma sperie. Si nu stiu cum sa fac sa nu iesim raniti din ce avem acum. Daca ne-am putea aduce putina pace, ar fi perfect. Dumnezeu cu mila.
       A fost o zi frumoasa cu lumina tomnatica. Cu Cerul plin de nuante albastre si o gradina in care am plans, am ras si am iubit. O gradina plina de nuante verzi...

joi, 27 octombrie 2016

Multumesc

Pe urmele Iadului,
Pe urmele Raiului, 
Pasesc.
Si ma indragostesc...

Si ma inalt spre Cer,
Spre nicaieri...
Si aud cum pacea-mi bate-n 
Piept...
Se sparge si cade-n aer
In nesfarsit si in inceput...
Si-o tot aud...
Un dor acut se sparge-n gand!

E tot mai sus,
E aici, 
E nicaieri...
E-n nesfarsit, e-n inceput...

luni, 24 octombrie 2016

Dincolo de tot

       Italia.
       A fost dragoste la prima vedere. Cu toate ca mult timp am vrut sa scriu despre minunatiile de acolo sau despre cum m-a inspirat, nu am putut sa o fac. Nu stiu care este motivul, in parte o fi de vina memoria mea sau poate am fost atat de fericita acolo, departe de toate problemele din viata mea, incat desi sunt cuvinte cu carul, eu nu le-am putut gasi pe cele potrivite ca sa exprim linistea pe care mi-a daruit-o micutul oras Pergine.
       Cu toate astea, Italia este parte importanta din viata mea. Cu toate ca n-am putut ramane acolo, desi am avut posibilitatea asta. Era ceva ce ma chema inapoi...probabil ca trebuia sa cresc.
       Am stat vreo luna si jumate si in timpul asta m-am simtit atat de impacata sufleteste incat am scris vreo 10-11 poezii ca prin farmec. Facand o comparatie, sunt 6 ani de atunci, ani in care am scris doar vreo 10-11 poezii, din pacate. 
       Citeam azi ceva de Bukovski, ceva ce stiam. Zicea nenea ca noi nu trebuie sa gasim cuvintele, ci ele trebuie sa vina la noi. Asa cum au venit si la mine de cateva ori. De cele mai multe ori, fara efort, acolo. 
       De ce azi vorbesc despre Italia? Pentru ca daca as avea posibilitatea m-as indrepta chiar si maine intr-acolo. Ca sa gasesc putina inspiratie, poate sa ma regasesc. Dar pana in acel moment, am gasit ce cautam...caietele!
       E o poezie pe care se pare ca am scris-o pe 23.09.2010 si care are ceva al meu, poate o dorinta, poate o speranta, poate un strigat.


 Strigat

Salveaza-ma te rog
Din gheara ce m-a prins
Din negura ce m-a patruns
Din intunericul cel mai adanc!

Iubeste-ma te rog
Si apara-ma chiar de mine
Caci iadul cel mai rau
Il port doar eu.

Si du-ma undeva departe
Unde sa fim doar noi
Invata-ma sa te iubesc
Curat, frumos, prin Dumnezeu.

Si iarta-ma caci nu sunt vinovata
De ceasul rau ce m-a patruns
Tu trage-ma incet spre tine
Si ma iubeste indeajuns!

luni, 17 octombrie 2016

Cafea cu la(crimi)pte

       Anul asta este ceva. Poate ca este anul pierderilor mai mult decat al incercarilor. Este anul lacrimilor. 
       Ma gandesc ca mi-am dorit mereu sa construiesc ceva frumos, sa ma inconjor de oamenii dragi si sa incerc sa le daruiesc ce am mai frumos, ceva ce eu nu am primit mai de nicaieri. Din pacate realizez ca am construit doar castele din nisip...
Poate ca nu a fost suficient ce am daruit, poate daca as fi dat mai mult, poate ca am fost prea sigura pe oamenii de care m-am inconjurat si am uitat sa mai lupt si sa le arat ca exista ceva bun si ca impreuna putem face sa fie bine. N-a fost sa fie. N-am fost niciodata bogata, cu toate astea erau cei pe care-i iubeam langa mine si a fost de ajuns. Acum realizez ca sunt saraca. Si singura. Cu prea putine exceptii, sunt tare singura. Si realizez ca tot ce am cu adevarat este ceea ce eu sunt capabila sa ofer. Restul e...tacere. Sau durere.
       Atat de durere, incat mi-am facut un obicei prost de a plange prin baruri. Fara sa vreau. Din pacate de data asta, in fata unei cafele, plangea si cealalta parte a mea. Si nu stiu daca plangeam pentru mine, sau pentru ea. Cred ca imi plangeam neputinta de a pastra langa mine ceea ce aveam mai de pret, iubirea. 
       Am transformat blogul asta si ce aveam mai bun de impartasit in ceva trist. Partea buna, daca exista asa ceva, este ca sunt obisnuita sa pierd ceea ce iubesc. Stiu ca oamenii nu-i poti tine langa tine daca nu vor. Cu toate ca tu ii vrei. Dar ce mai conteaza ce vreau eu? Oricum sufletul meu se sparge din nou in mii de bucati, si, de data asta am impresia ca nu le mai pot lipi la loc. Si poate ca cel mai rau ma doare neputinta mea de a-i retine langa mine pe cei ce-i iubesc, de a le arata cat de mult ii iubesc. Poate ca totusi singura solutie ar fi sa-mi scot inima din piept pentru ca ei sa o vada.
       Ce cliseu, dar raman amintirile frumoase pe care le-am construit. In cazul meu pozele din albume din care odata zambeau fericite cinci prietene...

marți, 11 octombrie 2016

Ceva

       Imi umbla ganduri prin minte. Multe ganduri. Ma gandesc de multe ori ca sunt ciudata. Dar asa sunt eu cu toate ale mele. Uneori am ganduri triste in care ma adancesc atat de rau. Alteori, dimpotriva, sunt ganduri inaltatoare. Mai apare cate-o vorba buna, cate un zambet, cate un Vicentiu cu toate nebuniile lui, cate-o carte, cate un prieten, cate o mancare buna, cate un film si ma scoate din starea aia de apatie, de nu mai stiu cum sa-i zic. Am multe ganduri, dar nu le mai pot defini.
       O fi de la vreme? Poate ca fara sa vreau, ma port in ton cu ea. E ciudat cum noi trecem si timpul ramane. Cu el, raman urmele noastre...bietele noastre urme. 
       Am uitat atatea lucruri bune din viata mea, care mi-au adus zambete multe, am uitat. Inainte ploaia ma calma, era o binecuvantare care ma linistea, acum nu-mi mai pasa. Inainte priveam totul cu o inocenta pura, acum ma inspaimanta oamenii care judeca, oamenii care inseala. Si desi am mii de ganduri, mii de idei, nu mai pot scrie. Sunt captive undeva in mine, or sa zaca acolo o vreme probabil pana or sa ma secatuiasca de tot. Or sa se adanceasca si o sa le uit, dar ce cumplit, pana atunci ma dor. 
       Sa cauti ceva ce stii ca exista, dar tu nu stii exact ce, oboseste. Ai cautat atunci, cauti acum, pana o sa se ispraveasca cautatul asta. Doar suntem oameni, nu zei. 
       Suntem cu totii neintelesi. Pentru ca in primul rand nu stim sa spunem ce avem pe suflet, ca atare nu stim sa comunicam cu ceilalti. Ne gandim ca oricum ceilalti nu trec prin ce trecem noi, asa ca nici nu inteleg, nici nu le pasa. Rar sa mai empatizam cu cineva si asta doar in anumite contexte ca restul e tacere. Sau durere. Sau prostie. Si ne mai credem si superiori uneori, ca eu stiu, dar tu nu. Si ne sapam singuri groapa, devenim vulnerabili si slaaabi. Si ia-o de la capat, ca trebuie sa te aperi, ca vin ceilalti si zbang: ai pus-o! Greu cu mintile astea, nu zic ca nu am experimentat asa ceva, dar acum ma depasesc. Si ma lasa fara cuvinte cu o tristete din aia...oai!
       Azi e ziua mea libera si cica fac si eu ceva frumos pentru mine. Adica ma prefac ca fac. Ca stau aici si ma plang pe blogul meu de oameni si situatii si ganduri, cand nici eu nu-s mai breaza. Sunt ca floarea aia in ultimele clipe de toamna, care-i biciuita de vantul implacabil, si-i mai smulge cate-o petala...si da, poate va rasari din nou sau poate va muri de tot, dar pana atunci ii durere taica, nu gluma!
       Sunt o neinteleasa pentru ca nu stiu nici cum, nici cui sa ma exprim. Simt mult, iubesc mult, urasc la fel de mult si uneori mi-e indiferent tot. Pana la epuizare.

marți, 4 octombrie 2016

Paula

       Cred ca aveam vreo 13 ani cand abia am indraznit sa-i cer mamei sa-mi cumpere o caseta de-a Paulei Seling. Stateam la tara vacanta dupa vacanta, indiferent ca era primavara, vara, toamna sau iarna. La bunicii mei la care am crescut era raiul pe pamant, era cald si iubeam locul ala.
       Si in vara aceea mami mi-a facut cea mai mare bucurie cumparandu-mi "Stiu ca exist". De cand aparuse Paula la Cerbul de Aur eram absolut fascinata de ea, de tot ce transmitea ea. Invatasem caseta aia pe de rost si mereu ma certa matusa mea ca aveam o voce nasoala rau. :)) Dar melodiile alea le simteam atat de adevarate, atat de unice, plus vocea Paulei care mie personal mi s-a parut venita din rai. Mie imi dadea fiori, ma emotiona. La fel si acum. Visam sa scriu o melodie, era o prostioara pe care am pierdut-o, ceva gen: "Si ingerii au aripi/ Si demonii sunt buni". Si visam cum ca am sa o rog sa o cante ea cu vocea aia dementiala, atat de buna, atat de dureros de frumoasa, ea, un inger.
       Cand am auzit pentru prima oara "Promit" am stiut ca e ceva cu melodia aia. Am simtit-o atat de speciala si de altfel toate melodiile ei au ceva atat de unic si de profund. Imi pare rau ca nu am ajuns la nici un concert de-al ei desi am locuit 2 ani in Bucuresti. Dar muzica ei pentru mine este o mangaiere, o alinare in clipele uneori atat de grele. Poate ca intr-o zi am sa stau in fata ei si am sa-i multumesc ca si datorita ei am vrut sa devin ceva bun si mai ales am vrut sa daruiesc ceva bun.
       "Stiu ca exist" o tin acum in maini. Este una din marile mele comori, de altfel nu cred ca am multe, dar caseta asta e ceva. Nadajduiesc in continuare sa ajung ceva ma bun. Ca sa pot darui la randul meu ceva bun...


duminică, 2 octombrie 2016

Octombrie

       Ultima mea postare, aia de acum cateva zile cu soru-mea e geniala. Bine ca am scris-o, bine mai ales ca am trait-o. Bine ca!!!
       Imi amintesc ca intr-un moment de exaltare am numit-o "dragoste de viata". Frumos spus, minunat, dar acum o mai pot numi doar bla bla bla. Acum nu mai sunt pe tocuri, dar ma clatin frumos si sigur si daca n-ar fi Anca, mamaie si mama nu mai stiu cum as mai fi...pur si simplu nu mai stiu!
       Asaaaa, pentru ca pe aici ma pot plange si eu ca nah, doar sunt drama queen. Prefer empress :)). Si ziceam ca azi dupa munca ma intalnii si eu ca tot omul la un vin cu surioara mea cea draga. Si ma lua ea asa cum ca daca am vorbit cu mamaie. Eu m-am prins din prima ca-i ceva si m-am gandit cum ca s-a dus bunica la ceruri si cumva ma asteptam. Dar cand colo, Anca imi turna una dura rau, cum ca Sheila(catelusa noastra) a murit de dimineata. Pur si simplu am ramas perplexa, un soc, creierul nu-mi mai functiona, pe urma dupa ce flirtasem frumos cu barmanul sau ce era, pur si simplu plangeam de nu mai puteam in fata unui pahar de vin rosu cu soru-mea care ma tinea de mana si cred ca toti pe acolo se uitau ca la un film, dar asta chiar nu mai conta.
       Poate ca multa lume isi imagineaza ca n-ai cum sa iubesti un caine, cum iubesti un om, dar acea lume cu siguranta se inseala. In timp ce eu macar plangeam de durerea aia insuportabil de chinuitoare pe care nu o doresc nimanui, soru-mea nici macar n-a putut sa planga. Asa suntem noi, cei din familia asta, ne este foarte greu sa ne exprimam sentimentele. 
       Nu pot exprima acum in cuvinte ce simtim eu sau Anca pentru ca o iubeam pe Sheilut enorm de mult si inca o iubim. Dar viata asta a fost foarte dura cu amandoua, atatea tristeti si dureri, despartiri, plecari, incat cred ca daca ni se intampla ceva bun, nu ne putem bucura pentru ca amandoua ne asteptam ca va urma automat ceva rau. 
       Si nu mai stiu cum sa gestionez ce e in capul sau in inima mea, nu mai stiu cum sa ma ajut ca sa pot ajuta. Mitzi, Tanta, Micky si acum Sheila, fiecare o iubire, fiecare o durere. Si imi pare pentru ca as fi putut merge vineri la tara, dar am preferat sa raman in oras ca fraiera, decat sa merg sa-mi mangai nebuna....imi pare atat de rau! Dar cui ii mai folosesc regretele? Stiu doar ca cineva sufera ca si noi acum, Bubu...
       Viata e un gol (rahat, ca sa nu zic cacat)!

joi, 29 septembrie 2016

Dragoste de viata

       Seara frumoasa. Prietenie. Tocuri. Dantela. Ruj rosu. Rasete, vin si pizza. Italieni. Un colt de rai. Copii si visuri. Poate si vise. Dragoste, enorma dragoste de viata.

       Pe undeva pe langa centrul Pitestiului alergam pe o trecere de pietoni cu soru-mea. Eram atat de nebune, atat de indragostite si ne tineam de mana. Seara perfecta.
       Ea atat de frumoasa si de calda. Pe alocuri rationala. Eu atat de eu. De nebuna, de hlizita, de pusa pe sotii. De frumoasa si de smintita.
       Amandoua tinandu-ne de mana prin centrul orasului, razand si visand ca intotdeauna. Amandoua bucurandu-ne ca ne avem una pe alta. Amandoua incercate atat de greu uneori de viata. Dar amandoua in picioare si chiar pe tocuri. Amandoua iubindu-ne. Amandoua cu stea in frunte.
       Pentru asemenea momente ca cele din seara asta ii multumesc lui Dumnezeu. Poate pentru ca e mai mult decat merit. Pentru prietenie, pentru iubire, pentru pasiune, pentru frumusete, pentru calm.
       Si indiferent ce va mai urma, dragostea de viata, n-am s-o pierd. E prea profunda si poate ca moartea e prea lunga. Si nu stiu daca in urmatoarea viata voi mai fi la fel de binecuvantata. Asa ca zambesc. Si profit la maxim de ceea ce mi se ofera. Si mai ales ofer tot ce am mai bun. Fara retineri si fara jumatati de masura.
       Pentru ca viata e un tot.

joi, 22 septembrie 2016

Septembrie

       Toamna a luat atat de repede locul verii, trebuia sa se sfarseasca si ea odata si odata.
       A revenit nebunia in ceainarie, iar eu ma simt atat de bine.
       M-a intrebat Alexandra ce am mai facut frumos, iar eu m-am gandit ca n-am mai facut nimic deosebit in ultima vreme. Ma chinui la o carte de ceva timp si lenevesc.
       Noptile trecute cred ca am avut un cosmar, mi-au spus ai mei ca am inceput sa tip zicand: "Pleaca, pleaca, du-te!" Eu nu-mi amintesc nimic. Mai bine.
       Nu pot sa nu ma gandesc la cuvintele lui Peter si ale Marei. Stiu doar ca m-au ingrozit si mi-am spus ca niciodata nu se va intampla asa.
       Cand o usa se inchide, o fereastra se deschide. Privesc des la fereastra aia si ma gandesc ca ea a fost de mult timp acolo facandu-mi semne sa sar, dar m-am incapatanat eu cu usa aia. Din chestiile astea am invatat multe lucruri despre usi si ferestre.
       Intalnirile mele cu Vicentiu ma binedispun la maxim. 
       Noile inceputuri m-au ingrozit dintotdeauna. Dar, daca va fi sa fie, voi face sa merite.
       Sunt foarte haotica. Plina de furtuni, caut cerul albastru. Si am de gand sa il gasesc. :)
       Mai am ceva pana sa gust din apa fantanii mele. 
       Noi planuri, noi aventuri, acelasi drum drept. E interesant cum gandit dintr-un unghi, nu pot vedea inca din celelalte unghiuri. Dar stiu ca exista, asa ca nu ma mai stresez. Le-oi vedea pe la 50 de ani. :))) Daca mai traiesc, ca poate imi indeplinesc mai repede menirea printre muritori.
       E bine ca stau prost cu memoria si am obiceiul sa uit lucrurile grele si triste din viata.
       Si e bine ca totusi intrevad ceva luminos pe acolo pe undeva. Cred ca se afla intr-o gradina plina cu flori multicolore. Poate Dumnezeu, poate pacea, poate cineva.
       Timpul este scurt, iar noi atat de mici. Si cautam paradisul. Mai bine ne apucam si-l refacem.
       De la o vreme incoace imi trec mie niste ganduri prin cap: daca e ceva si mai important decat iubirea? Daca noi suntem atat de limitati incat ne-am oprit la ea zicandu-ne ca e apogeul? Daca mai exista si altceva? Oare ce-o fi? M-am gandit la mister, dar nu e convingator. Imi mentin parerea, exista ceva mai mult de atat. 
       Iubesc sa ma maimutaresc. Si fac asta inclusiv cu clientii (cu care vad ca merge, evident!). Teatru.
       Mi-e dor de Toni. Abia astept sa il revad pe barbatul care m-a facut sa rad si sa plang in acelasi timp. E fenomenal. Pacat ca e insurat! Sau nu?
       Cu ceva timp in urma, G. urma sa plece. Era intr-o stare deplorabila si imi parea rau pentru el. Ne-am intalnit la scari si am incercat sa-l incurajez. I-am citit disperarea din ochi si a fost momentul ala cand mi-a spus: "Iubesc tine, fata frumoasa" si m-a luat in brate. Stiam...
       Razboi. "Am fost, suntem, vom fi?", au fost cuvintele lui. Pace?, sunt cuvintele mele! 
       
        
       

duminică, 4 septembrie 2016

Scrisori

       Eram zilele trecute de dimineata la munca si imi vine domnul Nae.
       - Alex, am venit cu scrisori, unde e cutia postala?
       - Ce cutie postala, il intreb consternata.
       - Hai maaaa, se ratoieste domnul Nae pe mine.
       Ma uit asa la el gandindu-ma ca e cucu si ii zic ca de 9 luni de cand m-am intors, eu n-am auzit c-am avea vreo cutie postala. La care el imi zice:
       - Pai o aveti de 2 zile!
       Ca sa nu lungesc dialogul care de regula este foarte amuzant(cei de-ai casei sunt scriitori, dentisti, psihologi, avocati, popi, ingineri, etc), sefului meu i-a venit geniala idee sa ne scriem scrisori, fara insa sa ne semnam. La inceput am crezut ca era vorba de prietenii sefului, asa ca atunci cand am dat de el m-am dus si i-am facut capul calendar ca vreau si eu sa primesc scrisori. Si m-a lamurit ca ne include si pe noi. Dar pana la urma se pare ca include pe oricine vine in ceainarie si vrea sa lase o scrisoare cuiva. E geniala ideea, mi se pare foarte tare sa treci sa lasi o scrisoare cuiva, sa-i spui asta si cand va avea drum pe la ceainarie, noi sa i-o inmanam. Sau sa nu-i spui...
       Evident, eu astept sa primesc scrisori, deja l-am batut la cap pe domnul Nae sa-mi scrie mai repede, probabil ca si fetele (macar Nicole, ca-i prietena mea!), s-o mai gasi unul ca Tavi sa-mi scrie ce-l deranjeaza sau wathever, macar sa nu se semneze ca-i dau cu ea in tartacuta la cat mi-e de drag :D. In orice caz toti sunt entuziasmati, vin la mine ca niste copii care abia-l asteapta pe Mos Craciun, mai au putin si sar si intr-un picior de fericire cand primesc vreo scrisorica. E contagioasa rau treaba.
       Si pentru ca am devenit si postarite peste noapte ma gandesc sa vorbesc cu seful sa punem o taxa scrisorilor, o suma modica, sa incercam sa facem un gest dragut in iarna, eventual pentru niste copilasi sau batranei. Pot spune cu mana pe inima ca-mi iubesc la nebunie locul de munca. Locul ala unde inca se fac lucrurile magice.

       Urmatoarea mea postare va fi despre ceainarie.

joi, 25 august 2016

Casa si lumea

       Astazi o sa impartasesc cu voi cateva citate care mi-au placut din "Casa si lumea" lui Rabindranath Tagore. Hotarat lucru este o carte care merita citita. 

       "Astazi simt ca voi invinge; vad lucrurile asa cum sunt, si asta imi ajunge. Mi-am castigat libertatea. Vreau sa le-o daruiesc si celorlalti. Imi voi gasi pacea in munca."
       "Cand Dumnezeu a creat barbatul, nu era decat un dascal saturat de porunci si principii; dar cand a ajuns la femeie, a devenit artist si a folosit pensule si culori."
       "Ajunsesem doar sa inteleg ca nu voi putea niciodata sa fiu liber inainte de a invata sa eliberez. S-o pastrez pe Bimala ca pe o ghirlanda la gat insemna sa impun o povara inimii. I-am cerut cu ardoare cerului: daca fericirea nu poate sa-mi apartina, sa plece; daca nefericirea e soarta mea, o astept."
       "- Cartile nu ne invata nimic, am continuat. Citim in Scrierile sfinte ca dorintele noastre sunt legaturile care ne inlantuie si pe noi si pe ceilalti. Cuvinte goale de sens! Numai atunci cand ii deschidem pasarii portita coliviei intelegem ca pasarea ne elibereaza. Orice am tine in colivie, ne inlantuie prin dorinte mai puternice decat legaturile de fier. Asta este ceea ce lumea n-a inteles inca. Se vrea reforma in afara sinelui, dar reformele trebuie sa opereze in sine insusi, in propriile dorinte, si nicaieri in alta parte.
       - Consideram, a spus el, ca suntem proprii stapani atunci cand tinem in maini obiectul dorintelor noastre. Dar nu suntem proprii nosti stapani decat atunci cand am gonit dorintele din inimile noastre."
       "Noi, femeile, nu-i vom intelege niciodata pe barbati. Indarjiti in urmarirea unui scop, nu vor ezita niciodata sa zdrobeasca inimi pentru a pava drumul pe unde trebuie sa defileze carul lor. In betia propriei creatii, se bucura distrugand creatia Creatorului. Nici macar n-ar banui aceasta rusine ce-mi zdrobeste inima. Isi rad de viata. Ceea ce ii intereseaza este singurul lor scop. Ce sunt eu pentru ei mai mult decat o floare ratacita pe panta peste care va trece torentul."
       "- Vor sti vreodata barbatii sa daruiasca asa cum o fac femeile? intreba Sandip prvindu-l pe Amulya.
        - Acestea sunt zeite, aproba Amulya.
        - Tot ce putem face mai bine noi, barbatii, continua Sandip, este sa ne oferim puterea. Dar femeile se daruiessc pe ele insele. Ele dau nastere din propria lor viata; si din propria lor viata ofera supravietuire. Astfel de daruri sunt singurele daruri adevarate."
       "Gelozie! Acolo unde barbatul puternic isi arata slabiciunea, sexul slab nu se poate infrana sa nu bata toba propriei victorii."
       "O, slabiciune, slabiciune! Sandip a inteles in sfarsit ca, in fata mea, este slab. Nu intuiam alt motiv al acestui brusc acces de furie. El a inteles ca puterea lui nu era de ajuns pentru a o ingenunchea pe a mea. Cu o privire i-am distrus fortaretele! Nu are sens sa se impauneze: surazand, am pastrat o tacere dispretuitoare. Am ajuns, in fine, sa-l domin. Nu trebuie sa pierd vreodata acest avantaj, nu trebuie sa mai dau inapoi vreodata. In inima umilintei, sa-mi ramana macar aceasta biata demnitate!"
       "Ea n-ar fi trebuit sa ma priveasca niciodata
        Daca n-ar fi vrut sa se faca iubita,
        Sunt o multime de barbati,
        Ma gandesc, carora si-ar putea dezvalui
        Intregul suflet, daca i-ar placea,
        Si care deloc nu se vor schimba;
        Dar eu nu sunt asa, si ea o stia,
        Cand privirea-i, ratacind asupra lor, se opri asupra mea."

      "In primavara regatului vostru, regina mea,
        Intalnirile si despartirile se cauta si fug una de alta, intr-un etern joc de-a v-ati ascuns
       Si flori invie pe cand altele cad si mor in umbra.
       In primavara regatului vostru, regina mea,
       Intalnirea noastra a rasunat de cantecele ei,
       Dar sa n-aiba plecarea mea daruri sa v-ofere?
       Acest dar este nazuinta secreta sa ma-nvalui in umbra gradinii voastre,
       Ca ploile lui iulie s-astampere al vostru iunie-arzator.
       
      " Numim suferintele cu nume bune sau rele, asa cum clasificam si cartile. Dar are nume aceasta agonie care se ridica tumultos dintr-o inima sfasiata si se pierde in infinitele tenebre? In noapte, stand in picioare sub stelele tacute si contempland acea silueta intinsa, sufletul imi fu lovit de groaza si mi-am spus: Cine sunt eu pentru a judeca? O, viata, o, moarte, o, Dumnezeule, a carui existenta este infinita, capul mi-l plec in fata misterului care salasluieste in tine!

luni, 22 august 2016

Astazi, 22 august

       Hmm, as avea eu multe de zis. Dar o sa ma rezum cumva. :) 8 ani in care am suspinat dupa cineva. Si nu regret nimic. Sunt doar dezamagita, dar nu de mine. Sunt dezamagita de lasitate, de neincredere, de "sunt cel mai tare dar n-am curaj sa-ti fac fata".
       Am crezut intr-o singura iubire dintotdeauna, iubirea aia suprema, absoluta. Si am stiut mereu ca sunt capabila sa o ofer, dar, (iarasi dar!), nu cuiva care astepta totul de la mine fara sa fie capabil sa ofere la randul sau ceva. E frumos sa fii iubit, idolatrizat si bla bla bla. 
       Iata ca dupa ce au trecut aburii betiei, ne trezim si ne gandim ca am avut parte doar de teatru ieftin, nici macar de calitate. Si in pana mea, ne gandim ca daca venea de la o femeie mai era ce mai era, ca nah noi suntem mai timide, mai femei, dar venind de la un barbat, este dezamagitor. Un barbat care nu facea decat sa urle mai rau ca o muiere, dar murea in sinea lui pentru un sarut. Frumos...
       Si in timp ce noi am crescut, altii au scazut brusc sub nivelul marii. Cei ce n-au avut pantalonii cu ei, aia care desi urasc drama, se ineaca mai cu foc in ea.
       Felicitari din partea mea! Ai nota 10 cu brio. :)

sâmbătă, 20 august 2016

Vacanta

       Am ajuns la mare exact cum m-am dorit, in Vama Veche. A fost asa relaxant, avand in vedere ca acum o sa muncesc restul zilelor si noptilor si ce-or mai fi. :))) Dar nu regret nimic, a meritat calatoria asta.
       M-am plimbat enorm de mult, am mers aproape seara de seara si am dansat, am privit stelele din hamac, am cules flori de pe camp, am stat cu Mara, fetita aia atat de speciala, am mancat muuulte midii (yummmy), am vazut peisaje de vis, am privit rasaritul. Stiati ce se spune despre rasarit? Ca daca il privim ni se iarta un pacat? Mi-a spus o doamna in autocar...ar fi ceva sa fie asa. Cred ca m-am bucurat la maxim de fiecare moment si cand am gasit biblioteca aia pe plaja. Muzica din Cohiba era atat de faina, era ceva.
       Si cel mai important lucru, dar nu cel din urma, a fost clipa cand am revazut cei mai frumosi ochi din lume. Probabil ca eu sunt chiar egoista, dar a meritat totul pentru privirea aia. Absolut totul.
     

duminică, 31 iulie 2016

Ceva bun

       Ma simt aproape de ceva bun. E ceva, n-am idee, dar pot simti.
       E frumos in jur, poate-i doar o stare, dar e frumos.
       Sunt multe carti de citit, atatea lucruri de reflectat si chiar mai mult de meditat.
       Uneori o simt langa mine, simt ca se contureaza, ma zgaltaie, ma asalteaza, ma face sa vibrez. Ma cheama, vrea sa-i dau o forma. E poezia...
       Acum, aici, e vara. E frumusete, speranta, iubire. E dorinta de a trai navalnic, pasional, total.
       Sambata o sa intru din nou alaturi de ai mei in biserica. Mergem sa ne unim din nou in fata lui Dumnezeu, adica ei doi (dar intru si eu in ecuatie :D!) Cred ca e frumos sa te casatoresti din iubire...
       Am sa fiu mai buna cu el, cred ca ne vom intalni. Sau am sa fug?? Cu toate ca chiar daca eu fug, ea tot ramane...
       Am sa-l ating...in degetele mele e atata durere, atata tensiune si chin. Cu toate astea stiu ca atunci cand o sa-l ating va fi cu blandete pentru ca imi pasa de el, e sacru pentru mine, in plus ma face sa ma simt perfecta pentru el. Sa vedem daca ma accepta si el...pianul!
       Ah...mare! Vin un picut sa te vad, vin cu drag si dor. 
       Gloria si Anthony ar fi avut o casatorie fericita daca s-ar fi iubit si sprijinit mai mult.

vineri, 15 iulie 2016

Acum, aici

       Cred ca in cazul asta, poezia m-a scris pe mine. Exact acum 3-4 minute. Dincolo de noi exista magie...:)

Astept...
Astept vaporul sa vina.
Incerc sa il zaresc
Pe marea eterna,
Sublima!

Astept...
Cu ochii intunecati de umbre si lumini
Eu tot astept.
Si parca astept de ani,
De vieti, de secole,
Vaporul sa vina.

Astept...
Si-n asteptarea mea
Nu mai stiu daca sunt eu,
Sau marea...

Inca nu completa pe de-a intregul
Ea asteapta vaporul sa vina.

luni, 4 iulie 2016

Zboruri

       Doua suflete, o femeie si un barbat, si, amandoi cu dorinte diferite. Fiecare se chinuia sa-l traga pe celalalt dupa el. Dar n-au reusit, pentru ca amandoi stiau ce vroiau. Si amandoi erau incapatanati. Dar nu puteau renunta, si in ritmul asta se chinuiau unul pe altul, incercau sa se minta frumos. Se amageau ca daca celalalt va veni, vor fi fericiti...doar ca amandoi erau atat de nefericiti, incat trebuiau sa-si rezolve problemele cu ei insisi in primul rand.
       Nu era dragoste si nu era natural. Era ceva, nimic de zis. Poate pasiune? Poate dorinta? Poate o provocare? Poate un fel de dependenta? Era ceva...dar nu de ajuns!
       Si au devenit liberi. Ea s-a eliberat, si l-a eliberat si pe el de toata otrava "relatiei" lor. 
       Asadar, printesa l-a eliberat pe print. Si asta pentru ca ea avea probleme serioase cu ea pe care trebuia sa le rezolve, si pe deasupra iubea un rege. Si mai era ceva: isi dorea sa-l vada fericit pe print. Cu adevarat, chiar daca el probabil o ura...in sfarsit, puteau zbura liberi.


       Stiu ca ma citesti. Ai grija de tine, sa nu te ranesti!

vineri, 1 iulie 2016

Ale vietii valuri: Drumuri intortocheate

       Anul trecut eram aproape sigura ca o sa ajung la mare, dar, n-am ajuns. Anul asta probabil aceeasi poveste.
       Carti. Le-am ramas fidela. Doar atat am.
       Am citit Siddartha. Este absolut geniala, si mai ales cautarea lui Siddartha a fost fix mereu cautarea mea. La fel si cautarea lui Milarepa.
       Am inhalat atatea probleme care nu-mi apartin in ultima vreme, incat au reinceput cosmarurile.
       Am fost acasa, in gradina mea. Am stat in balansoar si am privit vrabiutele, randunicile, fluturii si gugustiucii cum se bucurau de viata.
       Zilele trecute i-am reamintit lu' soru-mea ca fix in urma cu 5 ani iesiseram in Garden Pub, atunci ea mi-a facut o surpriza deosebita, poate cea mai frumoasa. Mirata la culme, m-a intrebat cum de-mi amintesc. I-am raspuns ca lucrurile importante mi le amintesc mereu. Au fost vremuri frumoase...vremuri in care am sperat din suflet ca acea surpriza se va repeta!
       Si ca un facut sau nu, tot zilele trecute, cand am plecat la tara, masina neagra a trecut putin in fata autobuzului si s-a oprit. Prin inima mea a trecut un fior de durere, recunoscandu-i numerele si mi-am amintit(cum naiba sa uit?!) ca era ziua lui. Fara sa stie, este atat de legat de cel pe care il iubesc, incat mi se frange inima, dar nu stiu daca mai mult pentru barbatul din masina sau pentru mine. Cert este ca amandoi avem sufletele bolnave, pentru ca amandoi am pierdut ceva important.
       Sheila era atat de fericita ca ma vede incat m-a zgariat, dar ea este la fel ca mine: salbatica. Si iubirea ei e mare, totul sau nimic...
       Durerile nu mi-au dat pace multe zile. Am fost atat de deprimata incat imi venea sa plang din orice si eram irascibila. Macar de-as fi plans...
       As da orice ca ea sa fie fericita, absolut orice. Si asta fara regrete. Dar mi-e teama...pentru ca ii cunosc inima!
       Ziua mea. Cadouri frumoase si multa tristete.
       Au venit cu tortul si m-au pus sa-mi pun o dorinta. Doar ca eu nu stiam ce sa-mi doresc. Am incetat sa-mi mai doresc.
       N-au incetat niciodata sa-mi zica ca sunt sufletul petrecerilor. Dar mi-e teama ca nu nu mai am de unde scoate lumina si veselie...
       Femeia mi-a pus fetita in brate si m-a rugat sa o tin! Pentru o clipa m-am gandit cum ar fi fost sa fie a mea...
       Intuneric. Atat de mult, incat pare ca e normal. Dar eu tot caut lumina.
       Nu-mi place de mine, cea de acum. Nu ma reprezinta toata tristetea asta, nici nesiguranta, nici neincrederea, nici slabiciunea, nici neputinta. Dar ma doare.
       Am cautat mereu altceva, am simtit ca pot fi altceva. Si nu m-am inselat. Dar e atat de greu. Cred ca imi place greul asta. :)
       Am visat de dimineata ceva frumos. Un munte cu o bisericuta de vis si un barbat care ma plimba pe acolo. A fost linistitor!
       Sper totusi sa ajung la mare. Va fi o surpriza chiar si pentru mine.
       
       

vineri, 27 mai 2016

Life is wonderful

 
        Melodia asta a fost dragoste la prima ascultare. Dragoste mare. Tin minte ca era vara si ne pregateam sa plecam in vacanta acum 5 sau 6 ani. Anca venise la mine, mergea cu noi si eram atat de incantata ca o descoperisem, incat, i-am pus-o sa o asculte de nenumarate ori. Era frumos atunci...eram mai libera decat acum, mai relaxata, poate mai copil si cel mai important e ca inca...visam. Era ceva acolo departe ca si in melodia asta care ma tulbura intr-un mod minunat. Era o poveste adusa de adierea unei nopti de vara, era visul unei nopti de vara.
       Am sa o ascult si anul asta inainte sa plec. Cu toate ca a ramas doar atat...

vineri, 13 mai 2016

Atingerea zeilor

       Dacă aș fi o poezie m-aș lăsa purtată de vânt prin mare, prin foc, pe pamânt, pân-aș înflori într-un singur gând.
       Dacă aș fi o poezie aș fi blândă si sălbatică deopotrivă, dulce și sărată, liniște și zbucium, răsărit contopit în apus.
       Dacă aș fi o poezie aș vrea sa fiu cântată de un singur muritor. L-aș lăsa să mă cânte doar pe cel care mi-ar putea simți dedesubturile versurilor. Pe acela care s-ar ilumina si ar străluci preamărindu-mă.
       Dacă aș fi o poezie aș celebra iubirea. Focul sacru din priviri l-aș scoate la lumină și l-aș pune muritorilor in mâini sa fie capabili să se găsească și să fie.
       Dacă aș fi o poezie aș umbla vara prin piepturile tinerelor fete și ale bărbaților, lăsandu-le aromă de busuioc, căutându-mă, căutându-se.
       Dacă aș fi o poezie m-aș lăsa posedată de fluturi și flori, de fulgere și tunete, de verde și de albastru, de soare și de ploi până m-aș contopi în celest.
       Dacă aș fi o poezie m-aș transforma în zână și aș umbla desculță pășind ușor pe pământul sacru să nu-i fac rău, și, aș binecuvânta tot ce-mi iese în cale cu mâini de nemuritoare.
       Dacă aș fi o poezie aș fi zeiță. Frumoasă-n gând, în inimă și în privire, mai frumoasă decât însăși Afrodita în frumusețea ei, m-aș dărui lui Pegas cel înaripat, să mă înalțe către Lună.
       Dacă aș fi o poezie m-aș transforma in vin și m-aș lăsa sorbită din cupele zeilor, de către muritorii de rând. Gustându-mă, o să le ard în piept făcându-i sa tremure de dragoste și dor, de șoapte și tăcere, de contopirea Cerului cu al lor pământ. De sacrul adus de o muritoare, cu a ei poezie, în al lor gând.

       Mulțumesc divinității pentru gândurile astea. E bine că m-a eliberat de ele, pentru ca vibrau în mine si nu știau cum sa iasă. 

duminică, 8 mai 2016

Cine? Eu!

       Intre vizitele la spital la bunicul meu, problemele la serviciu si toata agitatia din jur, viata mea era un haos. Ma si gandeam ieri dimineata ce naiba vreau eu sa fac la calarie in starea mea de vis. Dar Nicole o tinea una si buna ca o sa fie frumos, la fel si mandra cu Nico, incat atunci cand m-am urcat in masina, eram atat de epuizata si fara energie, ca imi venea sa-i mananc pe toti. :))) Pana am ajuns...si am incalecat pe Galileo, care era un lenes. Iar eu vroiam sa zbor mult-mult. Si la sfarsit, Mihai m-a lasat sa-l conduc, am avut ceva de furca, dar a fost fantastic. Si abia astept sa mergem la padure, vreau atat de mult sa ma eliberez de tot, sa devin libera, sa zbor.
       Si azi-dimineata pe langa faptul ca era sa calc pe un melc, ma simteam fantastic. Si la un moment dat m-am dus la baie si fara sa vreau m-am uitat in oglinda. Mirare mare, mon cher, de acolo imi zambea radioasa o femeie frumoasa. Ma uitam in oglinda si nu-mi venea sa cred, eram atat de frumoasa...

vineri, 6 mai 2016

Far away

       As putea sa iti vorbesc despre tristetile si nemultumirile mele, dar n-am s-o fac. Mi-au dat multa batai de cap, incat daca le mai insirui si pe aici nu mai ispravesc cu ele. Mi-au ajuns, acum nu visez decat la o mini-vacanta, undeva departe de toata lumea. Vreau doar sa fiu o straina printre straini. Sa uit de toate problemele din exterior, griji si stari negative. Sa vizitez alte locuri, sa simt alt aer. Am nevoie sa ma relaxez atat de mult, sa-mi reincarc bateriile pentru a inca putea raspandi ceva bun.
       Am observat ca nu mai pot scrie. :))) Asta e, in viata nu e cum ne dorim. Plus ca nu prea mai fac nimic din ce faceam inainte. Adevarul e ca imi dedic cam mult timp slujbei, nah, imi si place, desi nu e deloc de vis. Si cred ca cel mai rau imi pare ca nu mai gasesc timp pentru lectura, am ca niciodata nenumarate carti incepute si neterminate. De rasul plansului. Departe de cealalta Alexandra, care desi nu avea bani, facea nenumarate sacrificii sa-si cumpere o carte si pur si simplu o devora. Nu ca acum am bani, dar desi imi permit sa-mi cumpar carti, nu mai am timp sa le si devorez.
       Se stinge poezia, poate moare si ea in zbor. N-ar fi de mirare, in general lucrurile reale si frumoase mor.        
       Nu-mi ramane decat sa ma intorc la mine si mai nou sa calaresc pana la epuizare. Singurul lucru care imi apartine!
       P.s: Tine-mi pumnii sa-mi iasa faza cu vacanta!

joi, 14 aprilie 2016

Cand nu mai e nimic, nu mai e nimic!

       Poate ca intr-o zi am sa impartasesc cu voi ultima poezie pe care am scris-o cu idiotul de pisoi langa mine. Eram doar eu cu el in locul ala frumos si am privit pe geam. Mi-a venit inspiratia si am fost cumplit de fericita, am putut scrie ceva dragut, m-am gandit eu. Si mai incolo a venit seful si l-a mangaiat, s-a jucat cu el, cred ca a fost ca o presimtire ca de a doua zi nu mai aveam sa-l vedem vreodata. Nadajduiesc ca l-a caftit Tanta acolo unde e si pentru mine. A lasat multa tristete in urma idiotul si multe lacrimi...
       Am plecat la bunici, in locul unde am crescut. Am avut noroc sa prind liliacul inflorit, vechiul si batranul meu prieten care ne vegheaza casa (asa imi place sa cred), ca e un fel de stalp. Aproape ca m-am imbatat cu mirosul lui, as fi putut perfect sa mor asa. Am facut razoare cu mamaie in gradina de zarzavat, am si sapat. A trecut repede timpul, imi venea sa plang, aveam si am o stare haotica. Eram fericita ca eram cu bunicii mei pe care ii ador si cand m-am gandit ca intr-o zi nu or sa mai fie am simtit ca o sa mor de durere. Am vizitat-o si pe strabunica care pe 12 aprilie (cand a murit neispravitul ala!) a implinit 96 de ani.
       M-am intors azi atat de trista pentru ca as fi vrut sa mai stau, pentru ca iubesc la nebunie locul ala si mai ales pe bunicii mei care m-au crescut ca pe fiica lor. M-am intors si maine o sa merg la munca, acolo unde nu ma mai asteapta motanul sa-l hranesc, sa-l pieptan, sa-l spal, sa-l caftesc sau pur si simplu sa fie. Acum nu mai e decat o amintire si un pustiu...enorm!
       E un an tare greu! Oare cat mai pot?

luni, 11 aprilie 2016

Un vis devenit realitate

       Cred ca am mai zis ca povestile ni le putea crea singuri, nu? Si eu sunt unul din oamenii care vor sa traiasca ca intr-un basm. Asadar, ieri am luat prima lectie de calarit. A fost...sublim! Abia o astept pe urmatoarea.
       Am avut noroc de o iapa superba pe nume Sasha si un instructor fenomenal de cicalitor, Mihai. M-am distrat mult caci in timpul lectiei, Mihai m-a "certat" destul de mult, supunandu-ma multor "chinuri", care cu siguranta au meritat efortul. Mai ales ca la sfarsit mi-a zis ca la urmatoarea lectie voi calari singura, fara ajutorul lui. In momentul acela mi-au crescut aripile! :)
       Asadar am ales sa impart cu voi putin din fericirea mea, intr-un peisaj in care stiu sigur ca ma incadrez perfect! :)

joi, 7 aprilie 2016

Flori de liliac

       Eram cu surioara mea azi, ne indreptam catre ceainarie. Si mergand noi pe strada cu nume de floare, brusc am ridicat ochii si am vazut liliacul aproape inflorit. Bineinteles ca am scos un sunet de “aaaaaaa” si bineinteles ca eu chiar trebuia sa ajung la liliac sa-l miros, ca nu se putea altfel. Chiar nu se putea. Asadar m-am prins de o ramurica si am tras-o spre nasucurile noastre.
       O intreb pe Anca: “Sa-l rup sau nu? Si ea imi zice: nuuuu(ca de obicei!). Si eu chiar am vrut sa-i dau drumul dar pe bune ca n-am putut, a zis ea un termen juridic pe acolo, dar tot l-am rupt. Chiar daca acum sta pleostit in vaza, ca si cum nu o sa-si mai revina. Dar a fost un moment de fericire maxima, desi a durat putin.
       Sunt unele lucruri carora nu le pot rezista. Pentru ca le simt atat de ale mele. Si ma fac fericita, poate cand nu merit, poate cand nu trebuie sau poate cand nu ma simt in largul meu. Iar liliacul e cu siguranta o mica parte din magia mea. Poate pentru ca este floarea iubirii sau pur si simplu poate pentru ca doar este.
       Si ce bine ca este!

duminică, 27 martie 2016

Ceva mai mult

     Astazi vreau sa-i daruiesc celui pe care-l iubesc ceva special. Deoarece nu am cuvintele la mine, deoarece nu mai stiu cum sa ma exprim am ales o alta metoda.
     Astazi vreau sa-ti daruiesc niste flori foarte deosebite, micsunele. Pentru mine ele aduc amintiri frumoase, iar semnificatia lor ma duce cu gandul la tine. Pentru ca restul stii...




marți, 8 martie 2016

Multumesc

Astazi vreau sa multumesc pentru ca pot vedea fresiile albe, trandafirii rosii si suavele narcise care locuiesc la mine in camera.
Multumesc pentru pomii infloriti pe care am avut ocazia sa-i vad astazi.
Multumesc pentru faptul ca pot vedea pasarelele in copaci.
Multumesc pentru ca-mi pot vedea mama, femeia frumoasa, desteapta si puternica care m-a crescut, pe care o iubesc nespus de mult.
Multumesc pentru faptul ca-mi pot vedea prietenii, sunt atat de recunoscatoare ca imi sunt alaturi.
Multumesc pentru faptul ca pot vedea sa-i pregatesc tatei o crema de zahar ars, pentru ca stiu ca o adora.
Multumesc ca pot citi.
Multumesc ca-mi pot vedea sora, pe fetita aceea atat de frumoasa si de inteligenta fara de care n-as fi completa.
Multumesc ca-mi pot vedea bunica teafara, femeia langa care am stat primii 7 ani, femeia pe care o ador.
Multumesc pentru fiecare Paste pe care l-am petrecut in familie. Pentru mine sarbatoarea pascala este magica.
Multumesc pentru ca de multe ori imi ridic ochii spre Cer si instinctiv zambesc.
Multumesc pentru ca-i pot vedea pe oamenii minunati care m-au primit cu bratele deschise in casa si in inimile lor, pentru doamna Mimi si domnul Ion, ingerii mei buni. Si pentru doamna Jeni.
Multumesc pentru ca pot sa-mi vad prietena, care in urma cu doua saptamani era sa nu mai fie printre noi ca urmare a unui accident grav de masina. Dar e, si multumesc!
Multumesc ca intr-o zi am vazut mai mult decat un barbat.
Multumesc ca intr-o zi un fluture s-a asezat in dreptul inimii mele. A fost magic.
Multumesc ca intr-o zi am vazut privirea a doua persoane care a generat ceva venit de dincolo de logica, iubirea.
Multumesc de fiecare data cand trec pe langa el, cel care ma protejeaza.
Multumesc ca pot vedea porumbeii, gugustiucii, fluturii, gargaritele si tot restul.
Multumesc ca pot vedea copiii.
Multumesc ca pot vedea macii si albastrelele, lanul de grau, si apusurile de vara.
Multumesc ca pot vedea micsunelele, un basm demult trait cu o fetita care mergea la Biserica cu parintii prin padure si tot vroia sa culeaga acele mici floricele.
Multumesc ca pot sa vad oamenii.
Multumesc ca pot sa vad sa scriu.
Multumesc ca-n fiecare din lucrurile enumerate mai sus, il vad pe El.

Ce bine ca vad! Multumesc…Tata!