Poate ca intr-o zi am sa impartasesc cu voi ultima poezie pe care am scris-o cu idiotul de pisoi langa mine. Eram doar eu cu el in locul ala frumos si am privit pe geam. Mi-a venit inspiratia si am fost cumplit de fericita, am putut scrie ceva dragut, m-am gandit eu. Si mai incolo a venit seful si l-a mangaiat, s-a jucat cu el, cred ca a fost ca o presimtire ca de a doua zi nu mai aveam sa-l vedem vreodata. Nadajduiesc ca l-a caftit Tanta acolo unde e si pentru mine. A lasat multa tristete in urma idiotul si multe lacrimi...
Am plecat la bunici, in locul unde am crescut. Am avut noroc sa prind liliacul inflorit, vechiul si batranul meu prieten care ne vegheaza casa (asa imi place sa cred), ca e un fel de stalp. Aproape ca m-am imbatat cu mirosul lui, as fi putut perfect sa mor asa. Am facut razoare cu mamaie in gradina de zarzavat, am si sapat. A trecut repede timpul, imi venea sa plang, aveam si am o stare haotica. Eram fericita ca eram cu bunicii mei pe care ii ador si cand m-am gandit ca intr-o zi nu or sa mai fie am simtit ca o sa mor de durere. Am vizitat-o si pe strabunica care pe 12 aprilie (cand a murit neispravitul ala!) a implinit 96 de ani.
M-am intors azi atat de trista pentru ca as fi vrut sa mai stau, pentru ca iubesc la nebunie locul ala si mai ales pe bunicii mei care m-au crescut ca pe fiica lor. M-am intors si maine o sa merg la munca, acolo unde nu ma mai asteapta motanul sa-l hranesc, sa-l pieptan, sa-l spal, sa-l caftesc sau pur si simplu sa fie. Acum nu mai e decat o amintire si un pustiu...enorm!
E un an tare greu! Oare cat mai pot?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu