Nimic

     Tocmai am terminat de citit romanul Cellei Serghi, Cartea Mironei. Nu ma pot decide daca mi-a lasat un gust amar si asta datorita scenelor atat de dramatic si violent povestite si mai ales simtite de personaj si probabil de autoare, dar mi-a lasat un gol in inima. Am ramas impactata de realitatea pe care doar un razboi ti-o poate conferi, realitatea in care singurul lucru care-ti mai ramane de protejat este propria viata, desi la un moment dat nici macar aceea nu mai inseamna nimic.
     Stau si ma gandesc la persoane, la fapte. Ma gandesc de multe ori cum se face ca reusim sa convietuim mai multi in acelasi mediu. De multe ori ne gasim prin prisma faptului ca gandim la fel. Dar nu in toate situatiile. De multe ori ni se intampla lucruri care ne schimba mentalitatea si cu toate ca avem cam acelasi tel cu cei apropiati ,ne instrainam. Ne simtim neintelesi. Este greu de trait cu oamenii, dar si mai greu de trait fara oameni. Este greu de acceptat faptul ca in ansamblu cu totii suntem la fel si de multe ori nu ne raportam decat la noi, nu si la ceilalti. Astfel prietenii devin dusmani, dusmanii prieteni si tot asa.
     Stiu ca ceea ce fac eu nu e bine. Eu incerc sa disec viata, incerc sa-i descopar misterul. Uneori datorita mintii mele ma cred un mic Dumnezeu, dar stiu cine sunt sau cine nu sunt. Si in situatii in care realitatea ma impacteaza uit sa mai atribui esenta vietii. Pentru ca uneori pur si simplu simt ca vreau sa-mi iau rucsacul si sa plec departe de orice legaturi. Sa fiu singura. Eu si El. Atat. Pentru ca desi pentru multi uneori nu mai insemn nimic, pentru altii sunt o straina, pentru altii nu exist, pe multi ii dezamagesc sau mai stiu ce, pentru El totusi insemn ceva. Pentru ca eu chiar ma incred in prezenta Lui, Il accept, Il chem langa mine. Si atunci cu toate defectele mele devin o imperfectiune frumoasa.
Sunt om. Dar am ceva divin in mine si constiinta nu ma lasa sa uit niciodata acest lucru. Atunci cand gresesc ma consider nedemna. Sunt rea, aroganta, judec, am asteptari. Dar sunt om, iar El stie si ma intelege. Cine-mi cunoaste inima mai bine decat El? Cine stie de ce am nevoie? Daca lumea ar intelege ca toate aceste defecte generale pentru toti s-ar vindeca cu muuulta blandete provenita din iubire, oare ce ar fi de omenire? Cum ar fi sa ne purtam cu ceilalti asa cum o facem cu noi bineinteles daca ne iubim cu adevarat?
Nu ar fi ca si cum am fi transformat cu totii plumbul in aur? De data asta oi avea eu asteptari mici, dar consider ca am reconstrui paradisul cu doar multa blandete survenita din si mai multa iubire pentru toti cei care isi incruciseaza drumul cu al nostru pe aceste carari.
     Cartea Mironei m-a impietrit putin sau inca putin. Ce e viata? Ce asteptam noi? La ce se raporteaza totul? Cine sunt, ce vreau, de unde vin? Care e esenta mea? De ce oricat de mult incerc, nu gasesc acel ceva? Ce sens are sa fii mort in viata? Viata e un vid.