E toamna

     E toamna...anotimp care ma intristeaza, dar ma si inspira. Trandafirul alb straluceste in paharul de pe masuta mea. Razele soarelui ii confera o frumusete aparte revarsandu-si lumina blanda peste petalele lui delicate.  
     Toamna dupa toamna am urmarit indeosebi evolutia trandafirilor. De ce? Pentru ca am observat ca toamna trandafirii sunt neasemuit de frumosi. Poate pentru ca stiu ca li se apropie sfarsitul, ei incearca sa straluceasca mai mult, culorile li se intensifica pana in momentul in care cade bruma si mirosul lor se simte infinit mai puternic. E curios.
     La televizor aud una din melodiile mele preferate "Chandelier" si mai mult decat ascult, o privesc cu fascinatie pe pustoaica care pur si simplu traieste prin dans aceasta melodie.
     E toamna si desi imi ocup mare parte din timp cu desenatul, acum aman acel moment in care am sa incerc sa creez putina frumusete.
     Si stau pe loc, dar inima mea alearga, danseaza, e vesela, se bucura de perechea de porumbei care si-au facut cuib in copacul de la fereastra mea.
     E o toamna plina de poezie, poezia lui Nichita Stanescu, pe care il ador.
     Nu pot descrie in cuvinte ce simt in legatura cu toamna, sunt constienta ca ceea ce spun este atat de saracacios pe langa bogatiile pe care ni le ofera ea.
     Am sa-mi inchei aceasta cugetare cu o strofa a unui autor care-mi este foarte drag, Cristian Gava.
                                           

                                            Toamna peste padure trist s-a asternut

                                            Si vinul rosu peste frunze a cazut.

                                            Candva, o toamna sufletul mi-a ravasit,

                                            Asa cum frunzele copacilor le-a vestejit.

     

Realitatea. Iubesti?

     Cand iubesti pe cineva vrei sa il tratezi altfel decat pe toti ceilalti. In primul rand ii dai un loc special in inima ta. Daca exista comunicare intre voi doi, te astepti sa-ti povesteasca din experientele lui de zi cu zi. La cele mai rele experiente prin care trece, incerci sa il sprijini cat poti de mult, aratandu-i in toate felurile posibile ca esti alaturi de el. Cand trece prin momente frumoase, la fel, vrei sa ii fii alaturi, sa te bucuri pentru fericirea lui.
     Cand iubesti pe cineva, ii iubesti mai intai calitatile. Defectele abia i le bagi de seama. Daca i-ai vazut defectele de la inceput si ai trecut peste ele, deja cresti.
     Cand iubesti pe cineva nu mai conteaza daca pentru ceilalti nu este cel mai frumos/frumoasa. Pentru tine insa este. Ai deschis bine ochii si ai vazut o altfel de frumusete. Si este un lucru bun, deoarece doar tu dintre toti ceilalti ai vazut-o.
     Cand iubesti pe cineva, adormi si te trezesti cu acea persoana in gand. Daca relatia voastra a atins un anumit grad de profunzime ii poti simti starile chiar daca e la mii de kilometri departare.
     Cand iubesti pe cineva mai mult decat vrei sa ceri, vrei sa daruiesti. Capeti o anumita luciditate in momentul in care spre exemplu vrei sa ii iei un cadou si il cauti pe cel mai frumos, sau cand ii pregatesti o surpriza. In intimitate la fel, incerci sa-i daruiesti cele mai frumoase senzatii, nu mai esti doar tu. Devine totul mai rafinat, te slefuiesti, te autodescoperi si incepi sa stralucesti precum un diamant.
     Cand iubesti pe cineva, toate gandurile legate de acea persoana te fac sa zambesti. E ca un secret pe care il stii doar tu, un secret pe care inca din vechime il cauta toti magii, preotii si vrajitoarele.
     Cand iubesti il simti pe Dumnezeu langa tine.
     Cand iubesti vrei sa fii mai bun. Simti ca poti fii mai bun.
     Cand iubesti nu mai auzi clevetelile celorlalti, e ca si cum un cordon invizibil va leaga pe amandoi, sunteti conectati unul de altul si va cunoasteti gandurile telepatic chiar.
     Cand iubesti, nu te indoiesti. Pentru ca daca il simti pe celalalt adanc in tine, stii ca nu-ti va face rau niciodata.
     Cand iubesti, nu exista moarte. Deja nu-ti mai este teama.
     Cand iubesti, daca iubesti, iti asculti vocea inimii. Daca incerci sa o reprimi, va fi mai rau. Te va urmari peste tot, oricum. Daca ziua esti prea ocupat/ocupata si nu o auzi, nu te va lasa sa dormi noaptea.
     Cand iubesti, doar iubesti. Si daca ai noroc sa simtiti la fel, poti cunoaste anumite stari profunde de bucurie pe care nu le putem numi decat fericire.
     Deci, iubesti?

Ale vietii valuri : Moartea

     De regula tot ce povestesc este bazat pe fapte reale. Dar cum sunt o fire optimista, incerc mai ales sa scriu despre lucruri frumoase, cu insemnatate. Insa cu totii trecem si prin momente urate, sa le zic asa, iar eu astazi o sa vorbesc putin despre moarte.
     Am fost la mare. Toate bune si frumoase: plaja, soare, lume draga. Si bineinteles apa, fara de care marea n-ar exista. Asadar, intr-o zi oarecare am intrat si eu in mare si m-am dus la prietenii mei care erau aproape de geamandura. Nimic iesit din comun, doar ca pe o parte apa era foarte adanca, dar pe cealalta parte puteam ajunge si eu la ei cu usurinta. Ajunsa acolo m-am balacit,  ei innotau (eu nu stiu sa inot), ne-am distrat. Si m-am hotarat sa ies, dar ei au ramas acolo. Am facut cale intoarsa si am tinut-o tot inainte.
     Si am mers eu, m-am indepartat de ei, pana cand am realizat ca apa se adanceste. Si m-am gandit ca n-are cum, doar pe acolo venisem, sau asa am crezut. De intors inapoi nu puteam, asa ca am incercat sa inaintez sperand ca voi ajunge cu bine. Dar n-a fost asa. Intr-o fractiune de secunda am vazut ca nu era nimeni in fata mea si pe urma apa m-a acoperit. Stiam de la prietena mea care ia lectii de inot ca nu trebuie sa inghit apa sub nicio forma, si asta am facut, dar apa trecuse de mine si oricat incercam sa sar in sus ochii nu-i mai puteam deschide pentru ca imi intrase apa in ei.
     Eram singura, complet singura. Si primul meu gand a fost: "Vorbesti serios?? Tu chiar ma iei la Tine? Dar mai am atatea de facut..." Si nu-mi ramasasera decat mainile cu care incercam sa fac semne disperate, sperand ca cineva o sa ma vada. Pe urma a fost resemnarea si m-am gandit ca asta e, lumea moare in fiecare zi. Cu toate astea faceam tot felul de semne cu mainile, le agitam in toate felurile posibile.
     Si au venit doi baieti care m-au ridicat la suprafata si mi-au zis: "Domnisoara, ce faceati cu mainile? Ne-ati derutat."
     Astazi le multumesc celor care m-au salvat. Daca nu erau ei, nu mai puteam scrie aceasta postare si intr-un mod lugubru pe care-l urasc, probabil ca facebook-ul meu s-ar fi umplut de condoleante.
     Este a doua oara cand ma scapa cineva de la inec. Nu vreau sa ma gandesc la a treia oara.
     Ma gandesc doar ca sufletul cuiva ar fi ramas pustiit.

Poveste

     A fost odata ca niciodata o fetita pe nume Sabrina. Fata era vesela, dulce, plina de culoare si de viata. Iubea florile, animalele, padurea. Ii placea sa priveasca cerul, sa asculte soaptele vantului si ropotul dulce al stropilor de ploaie. Era o fata tare optimista si de fiecare data cand intalnea pe cineva mai trist incerca sa-i arate partile bune ale vietii.
     Sabrina iubea mai de cu seama caii. Avea o fascinatie pentru ei, i se parea ca seamana cu nazdravanii caluti. De asemenea iubea sa danseze. Si avea un copac special al ei.
     Timpul liber si-l ocupa scriind poezii. Iubea la nebunie sunetul pianului. De fiecare data cand il auzea parca intra intr-o alta lume. Fetita avea propria ei gradina cu flori multicolore, flori care ii indulceau si colorau viata.
     Cum era o fata care vorbea cu toata lumea, ii era foarte usor sa isi faca o multime de prieteni.
     Trecura anii si Sabrina deveni femeie. Iubea aceleasi lucruri si avea o stralucire aparte. Intr-o seara tarzie de vara intalni un barbat la fel de stralucitor ca si ea. Ca orice fata, se indragostise de mai multe ori, sau asa crezuse, sperand de fiecare data ca el este alesul. De data asta insa, cu toate ca Sabrina simti ceva mai mult pentru acel strain, se indoi ca el era alesul ei. Si pleca mai departe. Dar anii trecura, si el era in acelasi loc parca asteptand-o. Ea ii putea vedea de fiecare data stralucirea orbitoare si se gandea cu tristete ca nu era la fel de stralucitoare ca si el. Asadar, cand avura sansa pentru prima data sa vorbeasca, barbatul o intreba ce inseamna el pentru ea. Iar ea coplesita pana in adancuri de el, nu stiu ce sa ii raspunda. 
     Amintirea acelui barbat o urmarea peste tot, isi lasase amprenta in viata ei si Sabrina se gandea cu tristete ca poate a trecut pe langa printul ei, dar el era plamadit sa ajunga cineva important, asadar ea nu-i putea sta in cale. Si pleca mai departe.
     Trecura si mai multi ani si Sabrina incerca sa se comporte la fel, dar ceva se schimbase in ea. Intr-o zi viata facu ca ea sa se intalneasca din nou cu acel barbat. Stia ca sansa lor a trecut cu multa vreme in urma, dar se gandi ca poate totusi el era alesul ei. Dar el ii spulbera orice speranta in momentul in care deghizandu-se intr-un vanzator ambulant de parfumuri, ii spuse ceva intr-o limba doar de el stiuta, si iesi complet din viata ei. Multa vreme dupa aceea, gandindu-se la el, ea isi dadu seama ca amandoi pierdusera ceva cu adevarat important.
     Si inainta. De data asta mult mai greu, cu mai putina lume langa ea, cu speranta palpaindu-i.(...)
     Povestea aceasta este neterminata.
     
     Am plecat in cautarea Sabrinei, nu celei de acum, ci celei de atunci, care inca mai credea in oameni si-n iubire!
     Luati aminte ca de voi depinde cum va scrieti propriile povesti!

Multumesc! :)

     I'm back! De astazi se termina inca o etapa pentru mine si vreau indeosebi sa le multumesc putinelor persoane care mi-au fost alaturi intr-o perioada deloc usoara.

     Am sa incep cu mama care m-a suportat cu bune si cu rele (mai ales cu rele!), cu surioara mea draga care mi-a fost alaturi de cate ori a putut, cu fetele mele dragi care mi-au cunoscut o alta latura (dificila!) si nu in ultimul rand cu un prieten foarte drag.

     Lui o sa ii dedic mai multe randuri deoarece a fost cel pe care l-am deranjat cel mai mult cu toate problemele mele (nu putine, dealtfel!), dar in ciuda acestor lucruri m-a incurajat tot timpul si mi-a dat o multime de sfaturi bune. 

     Si cu toate ca nu am gasit ce cautam, am invatat atatea lucruri din aceste experiente. Cred ca mai mult am invatat sa zbor. Si mai ales sa nu ma opresc pana nu-mi gasesc locul. Si probabil ca nici atunci nu voi inceta sa zbor. Si am mai invatat ca in viata trebuie sa fii foarte tolerant. Ca oamenii sunt schimbatori ca vantul, acum sunt buni, pe urma isi arata o alta latura. Eu ader spre echilibru. Incerc sa nu ma las coplesita de intunericul nimanui, datoria mea e sa-mi protejez propria lumina si pe cat pot sa o raspandesc.

     Multumesc din suflet pentru ca mi-ati fost alaturi! :)

:)

     Nu am mai scris de ceva vreme. Nu prea mai am mult timp pentru a face lucruri care ma fac fericita, dar se mai intampla si minuni. Este o poezie pe care am scris-o pentru cineva cu adevarat deosebit. Desi el este departe de mine, ma tine de mana si mai ales straluceste in inima mea.
   

     Mi-e dor...

Mi-e dor sa scriu o carte,

Mi-e dor de-un zambet, de o floare,

Mi-e dor de-o dragoste nebuna,

Mi-e dor de tanguirea dintr-o struna.

Mi-e dor si uneori ma doare

Mi-e dor sa am a mea iubire mare, 

Mi-e dor de ochii lui senini,

Mi-e dor de stralucirea din priviri.

Mi-e dor si nu mai pot de dor,

Mi-e dor sa vreau sa pot sa zbor...

Mi-e dor de-un suflet calator!

Nimic

     Tocmai am terminat de citit romanul Cellei Serghi, Cartea Mironei. Nu ma pot decide daca mi-a lasat un gust amar si asta datorita scenelor atat de dramatic si violent povestite si mai ales simtite de personaj si probabil de autoare, dar mi-a lasat un gol in inima. Am ramas impactata de realitatea pe care doar un razboi ti-o poate conferi, realitatea in care singurul lucru care-ti mai ramane de protejat este propria viata, desi la un moment dat nici macar aceea nu mai inseamna nimic.
     Stau si ma gandesc la persoane, la fapte. Ma gandesc de multe ori cum se face ca reusim sa convietuim mai multi in acelasi mediu. De multe ori ne gasim prin prisma faptului ca gandim la fel. Dar nu in toate situatiile. De multe ori ni se intampla lucruri care ne schimba mentalitatea si cu toate ca avem cam acelasi tel cu cei apropiati ,ne instrainam. Ne simtim neintelesi. Este greu de trait cu oamenii, dar si mai greu de trait fara oameni. Este greu de acceptat faptul ca in ansamblu cu totii suntem la fel si de multe ori nu ne raportam decat la noi, nu si la ceilalti. Astfel prietenii devin dusmani, dusmanii prieteni si tot asa.
     Stiu ca ceea ce fac eu nu e bine. Eu incerc sa disec viata, incerc sa-i descopar misterul. Uneori datorita mintii mele ma cred un mic Dumnezeu, dar stiu cine sunt sau cine nu sunt. Si in situatii in care realitatea ma impacteaza uit sa mai atribui esenta vietii. Pentru ca uneori pur si simplu simt ca vreau sa-mi iau rucsacul si sa plec departe de orice legaturi. Sa fiu singura. Eu si El. Atat. Pentru ca desi pentru multi uneori nu mai insemn nimic, pentru altii sunt o straina, pentru altii nu exist, pe multi ii dezamagesc sau mai stiu ce, pentru El totusi insemn ceva. Pentru ca eu chiar ma incred in prezenta Lui, Il accept, Il chem langa mine. Si atunci cu toate defectele mele devin o imperfectiune frumoasa.
Sunt om. Dar am ceva divin in mine si constiinta nu ma lasa sa uit niciodata acest lucru. Atunci cand gresesc ma consider nedemna. Sunt rea, aroganta, judec, am asteptari. Dar sunt om, iar El stie si ma intelege. Cine-mi cunoaste inima mai bine decat El? Cine stie de ce am nevoie? Daca lumea ar intelege ca toate aceste defecte generale pentru toti s-ar vindeca cu muuulta blandete provenita din iubire, oare ce ar fi de omenire? Cum ar fi sa ne purtam cu ceilalti asa cum o facem cu noi bineinteles daca ne iubim cu adevarat?
Nu ar fi ca si cum am fi transformat cu totii plumbul in aur? De data asta oi avea eu asteptari mici, dar consider ca am reconstrui paradisul cu doar multa blandete survenita din si mai multa iubire pentru toti cei care isi incruciseaza drumul cu al nostru pe aceste carari.
     Cartea Mironei m-a impietrit putin sau inca putin. Ce e viata? Ce asteptam noi? La ce se raporteaza totul? Cine sunt, ce vreau, de unde vin? Care e esenta mea? De ce oricat de mult incerc, nu gasesc acel ceva? Ce sens are sa fii mort in viata? Viata e un vid.