Oameni

     Uneori tristetea se strecoara ca o otrava in inimile noastre si se incapataneaza sa ne arate partea urata a vietii. Si atunci vrem sa fim ca toti ceilalti. Vrem sa renuntam, vrem sa tipam la toata lumea, vrem sa mutilam suflete, vrem sa murim. De ce noua sa ni se intample lucruri urate? De ce intalnim oameni care nu dau doi bani pe noi? Oameni care la prima neintelegere dau cu piciorul la zeci de ani de prietenie? Oameni care desi ar trebui sa fie neconditionat langa noi ne fac sa ne simtim ca niste relicve? De ce, cand noi nu facem decat sa ne luptam sa imprastiem putina tandrete in inimile celor care trec prin viata noastra? 
     De-a lungul vietii am dat de oameni care nu faceau decat sa se planga de tara asta, de lumea de langa noi, dar serios daca i-am vazut pe acei oameni incercand sa schimbe ceva in primul rand la ei. Imi spuneau ca traim intr-o lume rea, ei de ce sa fie mai buni? De ce sa nu arunce si ei un gunoi pe jos, cand toti ceilalti o fac? Am incercat eu sa schimb mentalitati, dar pana si mie imi piere rabdarea uneori, asadar m-am concentrat sa fiu eu ceva ce-as vrea sa vad prin lumea asta!
     Am intalnit multe persoane (apropiate!) care mi-au reprosat ca sunt invidioasa pe frumusetea lor, pe cunostintele lor, pe familia lor. M-am intrebat mult timp de unde pana unde le-a venit ideea asta, pentru ca, cu toate ca erau frumosi, destepti, bla, bla, bla, sa mor daca i-am vazut fericiti! Si ma tot gandeam ca desi nu-s nici cea mai frumoasa, nici cea mai desteapta, nici cea mai cea, eu incerc sa traiesc clipa, sa fiu cat de mult fericita, ca nu sunt sigura ca maine o sa mai traiesc! Mi-a luat si mie foarte mult sa ajung pana aici si cu toate ca viata mi-a servit niste lectii dure pe care cu siguranta nu le meritam, iata-ma intorcand moneda tristetii pe partea cealalta. (Sincer, m-am gandit si ca daca ma vede Dumnezeu trista si plangand, se sperie pana si El de mine, avand in vedere ca nu sunt chiar Zana Zanelor :))))) 
     Oameni buni avem o viata. Sau doar pe asta o stim. Oare de ce risipiti voi momentele astea atat de importante pe rautati, certuri inutile si alte mii de chestii urate? In loc sa plantati o floare, un copacel, o/un ceva acolo, ceva al vostru. Sa lasati si voi o urma pe acest pamant, ca in Cer cu siguranta e o alta poveste!

Beautiful stranger

      Pana la 27 de ani nu ma pot lauda cu multe relatii de dragoste. In primul rand nu pot spune ca m-au dat pe spate prea multi barbati pana acum. Multi m-ar putea caracteriza drept o mofturoasa, dar nu sunt. Am cautat mereu ceva mai mult decat un chip, decat un corp, ceva cu mult mai mult, poate un suflet bland.
      Cu ani in urma cand lucram la ceainarie a aparut intr-o zi cineva deosebit. Eram cu o colega, iar eu luam comenzile si mai mult stateam pe terasa. Asadar am ajuns la masa acestui domn cu un meniu in mana. Nu stiu daca m-a frapat atunci, dar arata intr-un mare fel. Pur si simplu avea alura de aristocrat, nu zic ca era si frumusel foc. Mergand la el sa ii iau comanda, barbatul m-a intrebat daca ii pot aduce o carte de povesti sa ii faca o farsa celei pe care o astepta. Desi eram foarte presata de timp, l-am ascultat in timp ce imi cerea o anumita carte, dar nu am gasit-o repede si i-am adus alta. Era hazliu tipul si avea ceva ce eu iubesc la nebunie, un aer old din vechile timpuri. Avea o voce calda, maniere alese, un fizic armonios si mai ales era calin. La sfarsitul serii, eu stateam la masuta mea si m-am trezit cu el langa mine ridicandu-ma de pe scaun si atingandu-ma intr-un fel care pur si simplu m-a lasat fara aer. Era atata blandete in mainile lui, incat daca m-ar fi luat in brate, nu m-as fi opus, dimpotriva...a fost printre putinii barbati care m-au impresionat intr-un mare fel.
     La cateva zile dupa ce l-am intalnit pe acel barbat, eram in centrul orasului, stateam pe o bancuta. In fata mea a aparut una din colegele mele de facultate, Dana, cu care nu ma mai vazusem de foarte mult timp, asadar am inceput sa povestim incantate. Eram cu ochii la Dana, dar prin spatele ei am avut surpriza sa-l vad trecand pe acel barbat. Imi dorisem atat de mult sa-l revad incat visul mi se indeplinise, dar el isi vedea de drum iar eu nu-mi puteam lua ochii de la el, eram atat de hipnotizata incat mi-a trecut prin cap sa merg sa-l urmaresc, dar realitatea m-a izbit in fata, trebuia sa cobor cu picioarele pe pamant. Mult timp l-am "cautat" pe acel barbat in zadar, m-am gandit chiar ca poate nu era din orasul meu.
     Dar viata e o adevarata surpriza, nu? Zilele trecute ma plimbam la un targ cu o prietena si mi-a atras atentia un tip. Desi il vedeam de departe, avea ceva care nu-mi dadea pace, ceva deosebit. Apropiindu-ma, am avut un mic soc cand l-am recunoscut pe barbatul care ma frapase...
    Dar am ajuns tarziu, mult prea tarziu, ceea ce ma face sa ma gandesc ca viata e atat de nedreapta uneori!

Sunt brate in care mi-e teama sa ma ghemuiesc,

Brate in care ma simt nesigura,

Brate care nu stiu sa ma cuprinda,

Dar sunt alte brate, in care, ah,

Tot ce vreau e sa ma arunc!

Eu

"Am scris despre mine si, poate, voi mai scrie,

 Nu va fi niciodata clipa cea tarzie,

 Speranta e-n mine, e-n sufletul meu,

 Va fi cu mine oriunde, ea ma va calauzi mereu." C.Gava

     Sunt locuri in care gandurile mele nu pot ajunge.

     Desi am citit si am scris atat de putin, sunt fericita. Esenta mea iese la iveala!

     Sunt oameni carora le este menit sa traiasca o viata ca-n povesti, si oameni care au parte de o iubire ca-n povesti. Fara sa aleg, fac parte din prima categorie. 

     Am o legatura puternica cu padurea, deoarece una din cele mai pretioase amintiri pe care le am cu tata din copilarie, este atunci cand mergeam impreuna la padure si imi facea coronite din flori.

     Am descoperit ca sunt cu adevarat curajoasa in momentul in care am incercat sa trec peste fobia mea, si am "adoptat" un soricel adevarat. (nu hamster!) Nu am reusit sa trec peste fobie, desi mi-am dorit asta.

     Am o pasiune pentru culori de cand ma stiu. Multa vreme am oscilat intre verde si albastru, poate ca inca oscilez intre cele doua culori. 

     Iubesc florile. Toate. Cu toate ca liliacul este floarea mea speciala fara de care n-as putea trai, nu as concepe natura fara micsunele, cocarai, margaritar, lalele, bujori, narcise, lamaita, ghiocei, garofite, trandafiri, fresii, clopotei, maci, albastrele, margarete si muuulte alte flori! I'm addicted. :) (Florile au si ele o legatura cu numele blogului meu).

     Unul din marile mele defecte a fost graba. Poate de aceea m-am grabit sa ajung pe lume la doar sapte luni. A fost, pentru ca in timp am invatat asteptarea.

     Unul din marile mele regrete este ca fara sa vreau, am stricat prietenia cu o persoana foarte importanta pentru mine. El a fost ca si fratele meu, l-am iubit mult!

     Am crescut cu multe povesti, a avut bunica grija de acest aspect (ce bine!!!). Preferata mea este "Doi feti cu stea in frunte". Mereu m-a fascinat povestea aceea.
     Cu primul meu iubit dupa care eram innebunita (aveam si de ce!), m-am cuplat la 16 ani pe un camp.

     Pentru ca am avut o inclinatie speciala pentru lucrurile frumoase, am colectionat de cate ori am avut ocazia si le-am daruit mai departe.

     Am cautat mereu sa port, sa gasesc lucruri care sa ma reprezinte.
     Ca o multumire pentru El, merg de cate ori pot si am grau, si ii hranesc copii. Se spune ca porumbeii sunt cei care ne vor ridica sufletele la Cer.

   

     Astazi am vrut sa va vorbesc putin despre persoana care scrie in acest blog, despre mine. Ar mai fi de zis dar mai lasam si pe alta data. Uneori cred ca seman cu o vrabiuta care alearga de colo colo. Cine stie...

     Sa aveti o zi minunata, va imbratisez cu mult drag! :)

     

     

Dorinta

      -De ce?
     -De aia! De tine, Perla! Pentru ca am nevoie de tine, te vreau in viata mea. Stiu ca am multe defecte si mai stiu ca nu te merit, dar vreau sa pot sa te iubesc.
     -Si daca ti-as accepta propunerea, s-ar schimba ceva? Tu ai fost cu atatea femei, dar ma indoiesc ca stii ce-i dragostea! Ce ai face atunci? Ai sti tu sa ma privesti cu iubire? Sa ma atingi cu iubire? Sa ma iubesti fara neincredere, ura, gelozie? Ai sti sa ma faci sa fiu a ta, fara sa ajungi sa te crezi stapanul meu? Tu crezi ca meriti ce as putea sa-ti daruiesc...
     -Perla, iubito...
     -Nu sunt iubita ta! Si nu cred ca meriti ce as avea sa-ti ofer pentru ca tare mi-e teama ca n-ai sa apreciezi niciodata autenticitatea sentimentelor mele. Iubirea mea e altfel, dragule, e sacra, e pura, are un alt gust decat ceea ce cunosti tu! Pasiunea mea e flacara mistuitoare care se aprinde usor, dar care nu se stinge la fel, daca ai aprinde focul iubirii. Mangaierea mea ar putea fi alinarea tuturor ranilor tale, daca m-ai privi cu toata dragostea, daca ai avea incredere si ti-ai lasa sufletul sa zboare pe aripile vantului pana langa pieptul meu, as putea fi pacea ta, as putea sa-ti daruiesc linistea...dar tu nu-ti vezi decat dorinta!
     -...
     -Desi spui ca ma iubesti, oare stii ca pentru mine sexul e ceva sacru? As vrea sa-mi pot darui corpul pe langa suflet, doar celui care l-ar putea implini, completa. Doar celui care l-ar putea venera. As vrea ca prin aceasta minune sa ma simt completa, plina de iubire, magica. Stii ca daca m-ai iubi ai putea sa-mi daruiesti magie? Nu stii, nu! Tu nu poti vedea dincolo de limitele tale, dragule.
     -Si daca eu iti spun da acum, tu ce...? Poti cu mine? Dar mai ales, esti in pace cu tine?

Mana

     Stateam aseara in pat si ascultam. Erau atatea voci in capul meu, dar una singura imi povestea despre viata mea. Si ca niciodata, o ascultam. Imi povestea despre acel cineva special, imi spunea ceva ce eu stiam deja, imi derula viata pe mai departe. La un moment dat zambeam si aprobam.
    E curios cum desi fizic nu suntem impreuna, e totusi o legatura invizibila care ma face sa simt atat de mult, atat de profund. Poate ca vorbele sunt de prisos. E pur si simplu altceva, e...magie.
De exemplu, mana care ma tinea aseara strans de mana.  
  
     I can feel you! :)

Ce sa fie?

     In ultima vreme nu am mai simtit nevoia sa scriu. Am impresia ca s-a schimbat mult felul meu de a fi, de a gandi, poezia inca vibreaza in mine, dar nu am curajul sa-i dau drumul, tocmai pentru ca am impresia ca e falsa...si as vrea totusi sa impartasesc ceva autentic.
     Ma gandeam la Italia si la cum de am putut sa scriu cu atata usurinta in acel loc, ce-i drept de vis. Nu stiu neaparat daca telul meu pe lumea asta este sa scriu, dar simt cuvintele care nu-mi dau pace, cum vor sa iasa. Ce am scris pana acum pe blog, pentru mine, poeziile, gandurile imi par atat de sarace. Sunt ganduri pe care poate le-am simtit (dar in ce masura?), am vrut sa le simt, sau ganduri care as fi vrut sa fie, in general ganduri frumoase.
     La un moment dat, din cauza experientelor dureroase prin care am avut norocul/ghinionul, nu stiu cum sa-i zic, sa trec, ma gandeam serios sa scriu o carte. Dar este doar un fel de a le intoarce ura celor care la un moment dat m-au lovit, ori eu nu caut asta. Nu ma intereseaza sa blamez intunericul, vreau doar sa aduc putina lumina celor care cu siguranta au nevoie de ea, sau poate doar mie. Ramane un mister cum...as vrea sa fie ceva cu adevarat profund.
     Nici macar nu ma mai strofoc sa gandesc ce si cum, e pur si simplu o pierdere de clipa, de fericire. Stiu ca o sa simt, stiu. E un parfum care ma urmareste, parfumul meu. :)
     Si cand ma gandesc ca o viata intreaga am gandit, am judecat, am vrut sa fiu ceva ce nu sunt, am acumulat lucruri fara sens, am vrut sa fiu pentru ceilalti ceva bun, ceva de care eu nu am avut parte...m-am intors de mii de ori in trecut, gandindu-ma ca poate daca as fi actionat diferit si mi-am faurit o mie de planuri pentru viitor gen: casa, familie, copii, cariera, caine, pisica, excursii, neglijand singurul lucru pe care il am cu adevarat si anume prezentul. Multora ni se intampla pentru ca suntem atat de indoctrinati cu lucrurile pe care ar trebui sa le facem, care ni se spun ca sunt bune, pe care ar trebui sa le dam mai departe urmasilor nostrii, bietii de noi. Ne luptam zi de zi, an de an, clipa de clipa, cu lucrurile pe care trebuie sa le facem, incat uitam sa traim, sa fim liberi, in lumea asta traim!
     Viata e tare frumoasa, are de toate. Are si fluturi, are si gunoaie. Depinde mult de noi daca facem ceva in privinta asta, daca maturam gunoiul, daca il acceptam, sau daca ne criticam intre noi.
     Dar indiferent de gunoi si de cum gandim, fluturii vor fi mereu.

Ale vietii valuri: clipa luminii

     Hello, lume! M-am intors printre randurile cuvintelor mele. :)
     Trecutul. El este atat de greu de uitat, de multe ori. Mai ales cand este vorba de situatii dureroase pe care multi dintre noi le-au trait. O persoana draga disparuta dintre noi, o iubire pierduta, o prietenie rupta, oameni care ne-au ranit si nu putem trece peste. Dar spre binele nostru sufletesc este necesar sa iertam trecutul si mai ales sa incetam sa traim in el. Este greu deoarece suntem atat de obisnuiti sa ne intoarcem atunci si acolo, dar daca vrem liniste sufleteasca trebuie sa muncim pentru ea.
     Viitorul. Ei bine, el nu exista. Eu nu mai simt nevoia sa fac planuri, ma gandesc ca maine poate nu o sa mai fiu. De multe ori m-am gandit la ce o sa fac obosindu-mi mintea cu mii de ganduri, care pana la urma s-au dovedit fara importanta, si mai ales cu piedici pe care obisnuiam sa mi le pun singura. Mi-au trebuit 27 de ani ca sa inteleg ca sunt foarte multe lucruri pe care eu nu le pot controla si sunt sentimente sau dorinte care se schimba. .
     Acum,aici. Asta este ceea ce vreau in acest moment. Sa-mi ascult respiratia, sa-mi aud bataile inimii, sa-mi simt corpul si mainile care scriu, maini magice. Sa simt ca traiesc, sa respir iubire, sa transmit frumusete si energie pozitiva, sa fac pe cineva sa zambeasca, oricine.
Nu vreau sa impresionez pe nimeni cu calitatile mele, nu vreau laude, nu caut admiratie. Inainte poate, acum nu mai e cazul. Vreau doar sa exist, sa absorb fiecare farama din clepsidra timpului meu care se scurge clipa de clipa.
     Traieste fiecare clipa ca si cum ar fi ultima!