Pustiu. Frig.Acalmie. Strada incepu sa fie maturata de o ploaie salbatica si stranie, o ploaie care prevestea ceva, poate nu ceva bun. Ella iesise teleghidata din casa, atrasa de o forta supranaturala, o forta care parea ca o vrea supusa, dezarmata. Era ceva straniu in atmosfera apasata de norii grei din plumb, de undeva din departari zarindu-se cate un bici de foc, urmat de un suierat lung...
Natura era diferita. Pasarile tipau dezolant pe alocuri, se intunecase de-a binelea. Ella nu stia daca sa fie speriata sau sa se simta in largul ei. Stia ca ce vedea in exterior simtea in interior. Oare asta inseamna viata, se gandi ea? Oare asta simt si ceilalti? Oare uneori se simt singuri, uitati, pustiiti si apasati de ceea ce se intampla in jurul lor? Oare e posibil ca Sus sa nu existe Dumnezeu, ci doar celalalt? Si acela se joaca cu noi, cu natura, cu ceea ce simtitm si rade, rade de nesiguranta noastra? Oare ne amagim cu totii ca exista iubire cand de fapt nu este decat o plasmuire irelevanta a mintii noastre?
Ella se aseza jos pe o bordura. Ploaia o acaparase de-a dreptul, din par ii siroiau picaturi reci de apa, hainele i se lipisera de corp, tremura de frig si se zbarlise toata. Stand acolo intoarse capul si vazu un porumbel care o privea. Ce ciudat, isi zise! Acum rade de mine, ma face sa privesc ceva frumos cand eu si ceilalti stim ca nu exista nimic frumos si....dar gandurile ii fura oprite de o umbrela.
Ella ridica ochii la umbrela rosie care ii intrerupse gandurile si la barbatul care o tinea. Il privi lung, apasat, ca si cum era pentru prima si ultima oara cand il vedea...
-Mi-a fost dor de tine, ii sopti el.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu