Ne cautam necontenit. De multe ori avem impresia ca ne-am gasit. Si nu-i asa. Raman amintirile, uneori raman tristetile si durerile. Si gandul ca poate ar fi fost mai bine daca ne-am fi luptat mai mult. Si ne uram, oh cat ne mai uram. Pentru ca stim ca in ochii celuilalt eram deosebiti. Dar am dezamagit. Si dupa ce ca il uram pe celalalt, ne uram si pe noi.
Ne cautam pe oriunde putem. Si iarasi ne amagim ca ne-am gasit. Pana apar diferentele. Din nou. Unul vrea sa locuiasca in Izmir, altul in Paris. Si tot asa, niciunul nu cedeaza. Pentru ca nu e destula vointa pentru relatie, nu e destula intelegere si pentru celalalt. La fel ca mai sus, dezamagiri si durere. Nimic nou sub soare.
Pana cand cautam in noi. Si auzim...o voce. Acel cineva, care ne cauta pe aceleasi carari de mai sus. Si dintr-o data timpul sta pe loc si totul devine mai mult decat perfect. Pentru ca aceasta gasire atat de atipica aduce dupa ea intelegerea si compasiunea pentru celalalt. Nu mai sunt eu, suntem noi. Si cel menit sa ramana imi intinde mana, pentru ca stie exact cum a fost sa traiasca printre iluzii.
"- Ce-ai vazut, ma intreaba barbatul?
- Pe tine, ii raspund.
Lasa paleta de tenis jos din mana si ma ia in brate."
Atunci cand ne cautam si mai ales ne dorim sa ne gasim cu adevarat, ne gasim.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu