Far away

       As putea sa iti vorbesc despre tristetile si nemultumirile mele, dar n-am s-o fac. Mi-au dat multa batai de cap, incat daca le mai insirui si pe aici nu mai ispravesc cu ele. Mi-au ajuns, acum nu visez decat la o mini-vacanta, undeva departe de toata lumea. Vreau doar sa fiu o straina printre straini. Sa uit de toate problemele din exterior, griji si stari negative. Sa vizitez alte locuri, sa simt alt aer. Am nevoie sa ma relaxez atat de mult, sa-mi reincarc bateriile pentru a inca putea raspandi ceva bun.
       Am observat ca nu mai pot scrie. :))) Asta e, in viata nu e cum ne dorim. Plus ca nu prea mai fac nimic din ce faceam inainte. Adevarul e ca imi dedic cam mult timp slujbei, nah, imi si place, desi nu e deloc de vis. Si cred ca cel mai rau imi pare ca nu mai gasesc timp pentru lectura, am ca niciodata nenumarate carti incepute si neterminate. De rasul plansului. Departe de cealalta Alexandra, care desi nu avea bani, facea nenumarate sacrificii sa-si cumpere o carte si pur si simplu o devora. Nu ca acum am bani, dar desi imi permit sa-mi cumpar carti, nu mai am timp sa le si devorez.
       Se stinge poezia, poate moare si ea in zbor. N-ar fi de mirare, in general lucrurile reale si frumoase mor.        
       Nu-mi ramane decat sa ma intorc la mine si mai nou sa calaresc pana la epuizare. Singurul lucru care imi apartine!
       P.s: Tine-mi pumnii sa-mi iasa faza cu vacanta!

Cand nu mai e nimic, nu mai e nimic!

       Poate ca intr-o zi am sa impartasesc cu voi ultima poezie pe care am scris-o cu idiotul de pisoi langa mine. Eram doar eu cu el in locul ala frumos si am privit pe geam. Mi-a venit inspiratia si am fost cumplit de fericita, am putut scrie ceva dragut, m-am gandit eu. Si mai incolo a venit seful si l-a mangaiat, s-a jucat cu el, cred ca a fost ca o presimtire ca de a doua zi nu mai aveam sa-l vedem vreodata. Nadajduiesc ca l-a caftit Tanta acolo unde e si pentru mine. A lasat multa tristete in urma idiotul si multe lacrimi...
       Am plecat la bunici, in locul unde am crescut. Am avut noroc sa prind liliacul inflorit, vechiul si batranul meu prieten care ne vegheaza casa (asa imi place sa cred), ca e un fel de stalp. Aproape ca m-am imbatat cu mirosul lui, as fi putut perfect sa mor asa. Am facut razoare cu mamaie in gradina de zarzavat, am si sapat. A trecut repede timpul, imi venea sa plang, aveam si am o stare haotica. Eram fericita ca eram cu bunicii mei pe care ii ador si cand m-am gandit ca intr-o zi nu or sa mai fie am simtit ca o sa mor de durere. Am vizitat-o si pe strabunica care pe 12 aprilie (cand a murit neispravitul ala!) a implinit 96 de ani.
       M-am intors azi atat de trista pentru ca as fi vrut sa mai stau, pentru ca iubesc la nebunie locul ala si mai ales pe bunicii mei care m-au crescut ca pe fiica lor. M-am intors si maine o sa merg la munca, acolo unde nu ma mai asteapta motanul sa-l hranesc, sa-l pieptan, sa-l spal, sa-l caftesc sau pur si simplu sa fie. Acum nu mai e decat o amintire si un pustiu...enorm!
       E un an tare greu! Oare cat mai pot?

Un vis devenit realitate

       Cred ca am mai zis ca povestile ni le putea crea singuri, nu? Si eu sunt unul din oamenii care vor sa traiasca ca intr-un basm. Asadar, ieri am luat prima lectie de calarit. A fost...sublim! Abia o astept pe urmatoarea.
       Am avut noroc de o iapa superba pe nume Sasha si un instructor fenomenal de cicalitor, Mihai. M-am distrat mult caci in timpul lectiei, Mihai m-a "certat" destul de mult, supunandu-ma multor "chinuri", care cu siguranta au meritat efortul. Mai ales ca la sfarsit mi-a zis ca la urmatoarea lectie voi calari singura, fara ajutorul lui. In momentul acela mi-au crescut aripile! :)
       Asadar am ales sa impart cu voi putin din fericirea mea, intr-un peisaj in care stiu sigur ca ma incadrez perfect! :)

Flori de liliac

       Eram cu surioara mea azi, ne indreptam catre ceainarie. Si mergand noi pe strada cu nume de floare, brusc am ridicat ochii si am vazut liliacul aproape inflorit. Bineinteles ca am scos un sunet de “aaaaaaa” si bineinteles ca eu chiar trebuia sa ajung la liliac sa-l miros, ca nu se putea altfel. Chiar nu se putea. Asadar m-am prins de o ramurica si am tras-o spre nasucurile noastre.

       O intreb pe Anca: “Sa-l rup sau nu? Si ea imi zice: nuuuu(ca de obicei!). Si eu chiar am vrut sa-i dau drumul dar pe bune ca n-am putut, a zis ea un termen juridic pe acolo, dar tot l-am rupt. Chiar daca acum sta pleostit in vaza, ca si cum nu o sa-si mai revina. Dar a fost un moment de fericire maxima, desi a durat putin.

       Sunt unele lucruri carora nu le pot rezista. Pentru ca le simt atat de ale mele. Si ma fac fericita, poate cand nu merit, poate cand nu trebuie sau poate cand nu ma simt in largul meu. Iar liliacul e cu siguranta o mica parte din magia mea. Poate pentru ca este floarea iubirii sau pur si simplu poate pentru ca doar este.

       Si ce bine ca este!

Ceva mai mult

     Astazi vreau sa-i daruiesc celui pe care-l iubesc ceva special. Deoarece nu am cuvintele la mine, deoarece nu mai stiu cum sa ma exprim am ales o alta metoda.
     Astazi vreau sa-ti daruiesc niste flori foarte deosebite, micsunele. Pentru mine ele aduc amintiri frumoase, iar semnificatia lor ma duce cu gandul la tine. Pentru ca restul stii...

Multumesc

Astazi vreau sa multumesc pentru ca pot vedea fresiile albe, trandafirii rosii si suavele narcise care locuiesc la mine in camera.

Multumesc pentru pomii infloriti pe care am avut ocazia sa-i vad astazi.

Multumesc pentru faptul ca pot vedea pasarelele in copaci.

Multumesc pentru ca-mi pot vedea mama, femeia frumoasa, desteapta si puternica care m-a crescut, pe care o iubesc nespus de mult.

Multumesc pentru faptul ca-mi pot vedea prietenii, sunt atat de recunoscatoare ca imi sunt alaturi.

Multumesc pentru faptul ca pot vedea sa-i pregatesc tatei o crema de zahar ars, pentru ca stiu ca o adora.

Multumesc ca pot citi.

Multumesc ca-mi pot vedea sora, pe fetita aceea atat de frumoasa si de inteligenta fara de care n-as fi completa.

Multumesc ca-mi pot vedea bunica teafara, femeia langa care am stat primii 7 ani, femeia pe care o ador.

Multumesc pentru fiecare Paste pe care l-am petrecut in familie. Pentru mine sarbatoarea pascala este magica.

Multumesc pentru ca de multe ori imi ridic ochii spre Cer si instinctiv zambesc.

Multumesc pentru ca-i pot vedea pe oamenii minunati care m-au primit cu bratele deschise in casa si in inimile lor, pentru doamna Mimi si domnul Ion, ingerii mei buni. Si pentru doamna Jeni.

Multumesc pentru ca pot sa-mi vad prietena, care in urma cu doua saptamani era sa nu mai fie printre noi ca urmare a unui accident grav de masina. Dar e, si multumesc!

Multumesc ca intr-o zi am vazut mai mult decat un barbat.

Multumesc ca intr-o zi un fluture s-a asezat in dreptul inimii mele. A fost magic.

Multumesc ca intr-o zi am vazut privirea a doua persoane care a generat ceva venit de dincolo de logica, iubirea.

Multumesc de fiecare data cand trec pe langa el, cel care ma protejeaza.

Multumesc ca pot vedea porumbeii, gugustiucii, fluturii, gargaritele si tot restul.

Multumesc ca pot vedea copiii.

Multumesc ca pot vedea macii si albastrelele, lanul de grau, si apusurile de vara.

Multumesc ca pot vedea micsunelele, un basm demult trait cu o fetita care mergea la Biserica cu parintii prin padure si tot vroia sa culeaga acele mici floricele.

Multumesc ca pot sa vad oamenii.

Multumesc ca pot sa vad sa scriu.
Multumesc ca-n fiecare din lucrurile enumerate mai sus, il vad pe El.

Ce bine ca vad! Multumesc…Tata!

Femeia in fata oglinzii

     Pauza. Mai am putin si termin cartea, dar inca nu pot. E ceva ce a ajuns la mine cand imi pierdusem calea. Este o carte care ma reprezinta poate in totalitate. Sunt eu…ceea ce simt si nu pot exprima, nici in cuvinte, nici in pictura. Eu sunt toate cele trei femei din carte, sunt decaderea, deziluzia si deopotriva speranta.

Imi pare ciudat cum de cei care au trait inaintea noastra considerau inlantuirea cu natura, vrajitorie, cand regasindu-ma in aceasta postura, nu pot spune ca exista ceva mai sacru si mai perfect decat aceasta beatitudine.

     Singuratatea m-a insotit inca de mic copil. Loiala, a devenit un fel de geamana a mea, asa ca nu pot spune ca m-am temut vreodata de ea. M-am simtit cel mai bine in elementul meu, in satul in care am crescut, alaturi de bunicii mei. Acolo este acasa, acolo l-am intalnit pe Dumnezeu. Acolo am intalnit raul si binele. Acolo am descoperit ce ma defineste, acolo am visat atat de mult, pana si mainile mele atunci cand le pun pe pensula, nu vor decat sa ma duca tot acolo, acasa. Acolo am descoperit cartile. Acolo am incercat sa pictez. Acolo m-am inlantuit cu atatea primaveri, cu vantul, cu copacii, cu florile de prun, cu nenumaratele toamne, cu trandafirii, cu nesfarsitele apusuri. Acolo am visat, si cand am descoperit iubirea i-am scris din hamacul meu, cu bibilicele sau fazanii (ce-or fi fost!), celui pe care-l iubeam. I-am scris cu toata natura, cu tot sinele meu, cu Dumnezeu.

     Cuvintele de multe ori sunt de prisos, exista ceva ma maret decat noi, ceva ce doar putem simti. Iar eu desi cam de fiecare data am ales prost, stiu acum ca am simtit bine. Ce paradox! Si ce suflet zbuciumat de atatea trairi pe care nu le poate exprima.

     E prea grea cartea si totusi atat de simpla. Povestea atator femei care au vrut altceva, au simtit ca pot fi altceva. Dar multe n-au avut ocazia de a ajunge altceva, pentru ca au fost aspru judecate.

     Sunt atat de mica, nespus de mica. Si nu stiu sa ma inalt, prinsa parca intr-o panza de paianjen incerc sa gasesc iesirea, dar nu o vad. Insa ma lupt ,pentru ca pana la urma lupta ma defineste, lupta pentru ceva mai maret decat ceea ce se vede.

       Si ridic mana sa ating…