:)

     Nu am mai scris de ceva vreme. Nu prea mai am mult timp pentru a face lucruri care ma fac fericita, dar se mai intampla si minuni. Este o poezie pe care am scris-o pentru cineva cu adevarat deosebit. Desi el este departe de mine, ma tine de mana si mai ales straluceste in inima mea.
   

     Mi-e dor...

Mi-e dor sa scriu o carte,

Mi-e dor de-un zambet, de o floare,

Mi-e dor de-o dragoste nebuna,

Mi-e dor de tanguirea dintr-o struna.

Mi-e dor si uneori ma doare

Mi-e dor sa am a mea iubire mare, 

Mi-e dor de ochii lui senini,

Mi-e dor de stralucirea din priviri.

Mi-e dor si nu mai pot de dor,

Mi-e dor sa vreau sa pot sa zbor...

Mi-e dor de-un suflet calator!

Nimic

     Tocmai am terminat de citit romanul Cellei Serghi, Cartea Mironei. Nu ma pot decide daca mi-a lasat un gust amar si asta datorita scenelor atat de dramatic si violent povestite si mai ales simtite de personaj si probabil de autoare, dar mi-a lasat un gol in inima. Am ramas impactata de realitatea pe care doar un razboi ti-o poate conferi, realitatea in care singurul lucru care-ti mai ramane de protejat este propria viata, desi la un moment dat nici macar aceea nu mai inseamna nimic.
     Stau si ma gandesc la persoane, la fapte. Ma gandesc de multe ori cum se face ca reusim sa convietuim mai multi in acelasi mediu. De multe ori ne gasim prin prisma faptului ca gandim la fel. Dar nu in toate situatiile. De multe ori ni se intampla lucruri care ne schimba mentalitatea si cu toate ca avem cam acelasi tel cu cei apropiati ,ne instrainam. Ne simtim neintelesi. Este greu de trait cu oamenii, dar si mai greu de trait fara oameni. Este greu de acceptat faptul ca in ansamblu cu totii suntem la fel si de multe ori nu ne raportam decat la noi, nu si la ceilalti. Astfel prietenii devin dusmani, dusmanii prieteni si tot asa.
     Stiu ca ceea ce fac eu nu e bine. Eu incerc sa disec viata, incerc sa-i descopar misterul. Uneori datorita mintii mele ma cred un mic Dumnezeu, dar stiu cine sunt sau cine nu sunt. Si in situatii in care realitatea ma impacteaza uit sa mai atribui esenta vietii. Pentru ca uneori pur si simplu simt ca vreau sa-mi iau rucsacul si sa plec departe de orice legaturi. Sa fiu singura. Eu si El. Atat. Pentru ca desi pentru multi uneori nu mai insemn nimic, pentru altii sunt o straina, pentru altii nu exist, pe multi ii dezamagesc sau mai stiu ce, pentru El totusi insemn ceva. Pentru ca eu chiar ma incred in prezenta Lui, Il accept, Il chem langa mine. Si atunci cu toate defectele mele devin o imperfectiune frumoasa.
Sunt om. Dar am ceva divin in mine si constiinta nu ma lasa sa uit niciodata acest lucru. Atunci cand gresesc ma consider nedemna. Sunt rea, aroganta, judec, am asteptari. Dar sunt om, iar El stie si ma intelege. Cine-mi cunoaste inima mai bine decat El? Cine stie de ce am nevoie? Daca lumea ar intelege ca toate aceste defecte generale pentru toti s-ar vindeca cu muuulta blandete provenita din iubire, oare ce ar fi de omenire? Cum ar fi sa ne purtam cu ceilalti asa cum o facem cu noi bineinteles daca ne iubim cu adevarat?
Nu ar fi ca si cum am fi transformat cu totii plumbul in aur? De data asta oi avea eu asteptari mici, dar consider ca am reconstrui paradisul cu doar multa blandete survenita din si mai multa iubire pentru toti cei care isi incruciseaza drumul cu al nostru pe aceste carari.
     Cartea Mironei m-a impietrit putin sau inca putin. Ce e viata? Ce asteptam noi? La ce se raporteaza totul? Cine sunt, ce vreau, de unde vin? Care e esenta mea? De ce oricat de mult incerc, nu gasesc acel ceva? Ce sens are sa fii mort in viata? Viata e un vid.

Jurnalul: 27

     Mai am atat de putin si mai urc o treapta. Si este fantastic pentru ca nu vazusem decat partile rele ale acestei situatii. Pana am realizat ca urc ceea ce inseamna ca acumulez. Si imi place.
     Deci Doamne cum sa fac eu sa aduc magia in viata mea? Nu melodia celor de la Coldplay, nici alte melodii ci pur si simplu o stare. Am descoperit ca pot sa ma transpun dar nu tine, am nevoie de mai mult. Pot sa merg mai departe, dat fiindca pana acum n-am gasit nici unul din cele doua lucruri pe care le cautam: dragostea pentru un barbat si dragostea pentru munca. Sau poate am gasit doar jumatati de masura, dar la mine in cazurile astea (mai ales cu barbatii!), ori e totul ori e nimic.
     Am plecat de acasa sa fac ceva. Nu ca nu as fi facut, dimpotriva, dar n-am facut ceea ce vroiam nici macar aici.  Mai am de mers pana in locul unde sa vreau sa raman.
     E ciudat ca desi toata viata mea am cautat stabilitate, din nefericire sau fericire am gasit mereu aventura. Din pacate am o mare problema, ma plictisesc repede. De asta mi-e greu sa-mi gasesc ceva stabil. Si nu imi place sa ma simt legata. In momentul in  care se intampla asta, ei bine fug. De oriunde, in orice situatie. Dar stiu ca atunci cand voi ajunge unde trebuie, o sa ma asez bine de tot. Asadar mai am multe de facut, multe de aflat, multe de vazut. Ce as putea sa-mi doresc?
Sa nu-i mai ranesc pe cei dragi. Desi aici e cheia pentru a sti exact ce insemni pentru acei oameni. Aici se vede clar daca conteaza mai mult orgoliul lor sau ceea ce simt pentru tine. Si cel mai important este sa ierte, nu sa uite...as vrea ca cei care nu pot sa ierte, sa reuseasca totusi pentru ca suntem oameni nu zei. Greu.
Sa zambesc mai mult. In ultimele luni, sau poate in acesti doi ani mi-am pierdut stralucirea. In oglinda vad o femeie dura, fara urma de zambet, cu o voce grava. O femeie frumoasa, chiar foarte, dar care nu mai poate zambi decat cu greu. Trist.
Sa cunosc oameni fantastici cum s-a intamplat pana acum. Oameni cu pasiune si iubire pentru munca lor, oameni frumosi.
Sa iubesc. Chiar daca va mai dura pana voi ajunge la acel barbat, sa-i iubesc pe ceilalti (daca vor exista) cum pot. De ce? Pentru ca am nevoie sa simt caldura in inima mea, sa simt ca traiesc.
Sa-l am pe El cu mine chiar si in momentele in care tristetea ma arunca in negura cea mai crunta. Si chiar si atunci cand Il pierd, sa indraznesc sa-L chem inapoi.
In rest ce-o mai fi, om trai si-om povesti! :)

Viata

     As vrea sa vorbesc despre lucruri frumoase. Dar nu intotdeauna avem parte de ele. Viata oricum este compusa dintr-un amestec ciudat de sentimente contradictorii. Si este bine pentru noi sa avem habar despre toate nuantele, culorile acestor sentimente. Eu sunt unul din oamenii aceia care cauta frumosul peste tot, asadar trebuie doar sa privesc cu atentie. Probabil ca exista si in starea ametitoare de tristete care se incapataneaza sa ma invaluie. Dar sper sa nu dureze mult. Sunt prea tanara ca sa las batranetea din mine sa ma acapareze. Mi s-a intamplat asta cu mult timp in urma, nu mai vreau.
     Acum trebuie sa traiesc ce mi se da. Destinul consider ca il ai scris dar ti-l poti face si singur. In fond destinul nu inseamna neaparat un drum ci felul in care parcurgi acel drum. Adica ori alegi calea usoara si neortodoxa sa zicem in care te vinzi pentru niste bani sau mai rau iti vinzi corpul "in numele iubirii", sau pe cea in care incerci sa te ridici prin propriile puteri si desi de multe ori simti ca te impotmolesti, te agati de ceva si continui sa te tarasti: inca un pas, doi, trei si poate nu ajungi acolo unde iti doreai dar tu lupti pentru ca asta te face mai putin vulnerabil in fata celorlalti. Tu cauti ceva si chiar daca nu gasesti ce cautai, gasesti altceva si mai ales cresti in ochii tai ca nimeni altcineva. 
     Despre viata am putea face un adevarat tratat. Stai si te gandesti uneori ce-a gandit Creatorul cand a hotarat sa fie viata. De ce i-o fi permis sarpelui sa ajunga in gradina Eden? Poate s-o fi plictisit si El de atata perfectiune sau poate a vrut sa arate celor ce aveau sa vina adevarata perfectiune? V-ati gandit vreodata cum ar fi viata daca noi nu am fi stiut niciodata de Dumnezeu? Ia sa va ganditi! Si de ce daca unii nu cred in acest Domn au acelasi tel ca si noi toti dealtfel, si anume dragostea?
     Si ce anume poate insemna dragostea pe care o cautam cu totii? La inceput au fost femeia si barbatul, pe urma copii, fratii, surorile, nepotii, matusile-neamul intr-un cuvant. Si toti acesti oameni au simtit nevoia unui singur lucru, in afara de hrana, acoperis, si anume dragostea. Au vrut sa auda de la ceilalti incurajari, cuvinte blande si frumoase, au vrut sa fie alintati, imbratisati etc. 
     Si noi ce cautam cu totii aici? A fost un moment in viata mea in care L-am pierdut pe El. A fost gol. M-am simtit a nimanui, si interiorul meu se schimbase. Nici un sentiment cald, nici macar un sentiment rece ci doar vid. Cand L-am simtit din nou in mine, am fost fericita. Puteam simti din nou, aveam si cald si rece, si fos si gheata, puteam iubi, puteam uri, ca pe urma sa aleg doar sentimentele care sa ma ajute la cresterea mea spirituala. In legatura cu ce cautam noi, raspunsul e iubirea. Daca observati este ceea ce ne leaga pe toti, chiar si cei mai rai isi doresc sa fie iubiti. Dar iubirea din fericire pentru multi, din pacate pentru si mai multi inseamna Dumnezeu. Asta nu inseamna ca Dumnezeu inseamna o anumita religie, Biserica sau mai stiu eu ce. Pe Dumnezeu il poti gasi si pe munte, si la mare, si in copilul vecinului si in floarea ce vrei sa o strivesti. Daca privesti Cerul o sa-l gasesti acolo, oriunde privesti cu El in tine, langa tine o sa iti dai seama ca se schimba ceva. Inveti arta iubirii, atingi altfel, vorbesti altfel, privesti altfel si tot asa. 
     Zic si eu! :)
    

27 mai

     De timpul acesta cu siguranta o sa-mi aduc aminte pe viitor. Pentru mine inseamna o schimbare, poate una foarte importanta. Zilele acestea am muncit cot la cot alaturi de o echipa magnifica. Mi-am pus sperantele, entuziasmul, pasiunea, ceva din sufletul meu in munca pe care am facut-o. Nu stiu cati dintre ei au luptat cu sufletul curat pentru un viitor mai bun, dar dintre noi toti, unul sigur a stralucit covarsitor.
     As putea vorbi despre el mult, despre cum l-am urat pentru aerul pe care i l-am considerat arogant, despre modul teribil in care m-a tratat inca de cand ne-am cunoscut, despre fata lui dura pe care mi-o arata de cate ori ii ceream ajutorul. Dar as mai putea vorbi despre cauza lui nobila, despre inima lui mare de tot pe care mi-a luat ceva timp sa i-o descopar, despre zambetul ala magnific dar mai ales despre stralucirea din ochii lui, despre cum am luptat impreuna pentru o cauza mai buna si sper ca asta a fost doar inceputul.
     Cred ca dupa mult timp am incetat sa-l mai blamez pe Dumnezeu pentru faptul ca in trecut m-a dus intr-un loc in care am crezut ca-mi apartinea si ca o sa raman acolo, dar am fost nevoita sa plec. Acum inteleg ca eu trebuia sa ajung aici, unde sunt astazi.
     Pentru ca pentru prima oara in viata mea am facut ceva cu entuziasm. Am lucrat cu bucurie. De trei luni de zile, m-am redescoperit sau poate doar m-am descoperit. :)
     Pentru ca am cunoscut atatia oameni si am legat atatea prietenii incat nu-mi vine sa cred.
     Pentru ca pe toti ne-a unit o cauza nobila.
     Pentru un luptator, cel mai bun!
     Pentru un viitor cu oameni carora le pasa!

Umbre si lumini

     In durerea inimii ei de leoaica, Ileana se gandea la Ian. La cat de mult il iubise si cat de mult crezuse in el. La cat de mult il asteptase. Si cat riscase aratandu-si sentimentele. Iar el dezamagise, dar nu pe ea ci pe el insusi.
     Cand l-am intalnit se gandi ea, era ca o umbra. Ceva ii intuneca lumina. Dar cunoscandu-l am zarit timid, primele raze si am privit soarele cum se chinuia sa iasa din el. Avea el ceva frumos de om bun, dar crescut intr-o societate in care se poarta spiritul turmei, Ian se pierduse. Era atat de pierdut incat credea ca fericirea consta in nopti pierdute inconjurat de femei si camarazi de bautura. Dar si mai rau de atat e ca el stia ca nu asta era fericirea lui, ca era capabil de mult mai mult, ca era altceva care il chema si desi acel soare palpaia, Ian nu dorea sa-l lasa sa iasa la suprafata. Se gandea ca nu exista, ca este doar utopie. Ian nu era in stare sa se arunce, sa lase prejudecatiile si temerile la o parte, era ca un copil lasat pe intuneric si nu gasea intrerupatorul sa poata aprinde lumina.
    Ei bine, atunci am intervenit eu, isi aminti ea. Am incercat sa aprind intrerupatorul pentru el asa cum nimeni nu o facuse pentru mine, dar in zadar.
Si eu m-am luptat cu propria umbra atat de mult timp, m-am luptat cu cei dragi care mi-au pus piedici, m-am luptat sa plec si sa las totul in urma, lacrimile, tristetea, furia si mai ales ura. M-am luptat sa trec peste pumnul  pe care l-am incasat de la acel barbat fara nici un motiv, desi atunci i-am urat pe toti, m-am luptat cu cel care a vrut sa-mi faca rau, m-am luptat cand am fost singura si a trebuit sa trec peste toate tot singura. M-am luptat cand cel mai important barbat din viata mea m-a parasit fara sa priveasca inapoi desi eram doar un copil, m-am luptat, am obosit, m-am lasat prada depresiei, am vrut sa mor, dar nu stiu cum m-am ridicat inapoi si m-am luptat in continuare. Inca ma lupt cand ceilalti incearca sa-mi preia fraiele propriei vieti si sa-mi spuna ce e mai bine pentru mine si ce ar trebui sa fac.
Ma lupt si ma rog pentru tine, Ian, sa privesti adanc de tot si sa gasesti soarele ascuns din tine si sper ca intr-o zi sa fii fericit. Si sa zambesti admitand ca pana la urma nu eram o idealista, ci doar un om care a crezut in ceva mai mult.
     Atunci ai sa ma intelegi.

Umbrela rosie

     Pustiu. Frig.Acalmie. Strada incepu sa fie maturata de o ploaie salbatica si stranie, o ploaie care prevestea ceva, poate nu ceva bun. Ella iesise teleghidata din casa, atrasa de o forta supranaturala, o forta care parea ca o vrea supusa, dezarmata. Era ceva straniu in atmosfera apasata de norii grei din plumb, de undeva din departari zarindu-se cate un bici de foc, urmat de un suierat lung...
     Natura era diferita. Pasarile tipau dezolant pe alocuri, se intunecase de-a binelea. Ella nu stia daca sa fie speriata sau sa se simta in largul ei. Stia ca ce vedea in exterior simtea in interior. Oare asta inseamna viata, se gandi ea? Oare asta simt si ceilalti? Oare uneori se simt singuri, uitati, pustiiti si apasati de ceea ce se intampla in jurul lor? Oare e posibil ca Sus sa nu existe Dumnezeu, ci doar celalalt? Si acela se joaca cu noi, cu natura, cu ceea ce simtitm si rade, rade de nesiguranta noastra? Oare ne amagim cu totii ca exista iubire cand de fapt nu este decat o plasmuire irelevanta a mintii noastre?
     Ella se aseza jos pe o bordura. Ploaia o acaparase de-a dreptul, din par ii siroiau picaturi reci de apa, hainele i se lipisera de corp, tremura de frig si se zbarlise toata. Stand acolo intoarse capul si vazu un porumbel care o privea. Ce ciudat, isi zise! Acum rade de mine, ma face sa privesc ceva frumos cand eu si ceilalti stim ca nu exista nimic frumos si....dar gandurile ii fura oprite de o umbrela. 
     Ella ridica ochii la umbrela rosie care ii intrerupse gandurile si la barbatul care o tinea. Il privi lung, apasat, ca si cum era pentru prima si ultima oara cand il vedea...
     -Mi-a fost dor de tine, ii sopti el.