Timpul trece si in incercarea mea disperata de a-l ajunge, il
simt cum mi se strecoara printre degete si alearga, alearga departe de mine, de
gandurile mele, de dorurile si dorintele mele, de oamenii pe care-i iubesc, de
lucrurile frumoase pe care vreau sa le fac.
Timpul trece iar gradina mea este atat de mica, are atat de
putine flori, incat imi vine sa plang. Mi-e teama ca nu voi ajunge sa am
gradina la care am visat, acea gradina care imi poate readuce bucuria si
frumusetea unui loc mai bun.
Timpul trece, iar mie nu-mi mai ajunge clipa sa respir, nu
fac decat sa imit respiratia, care nu percepe decat undele bolnave si otravite
de asa numitii “oameni”.
Timpul trece si vioara plange singura in padure, caci nu am
fost in stare sa o ajung, sa o salvez.
Timpul trece si in partea care nu se vede, dar se simte,
urechile inimii mele stau ciulite ascultand undele transmise de o anumita
inima. Si fericire mai frumoasa nu se afla decat atunci cand in intimitatea
clipei se simt doua buze cautand cu incapatanare atingerea imperceptibila a
buzelor mele. Si atunci as vrea ca timpul sa se opreasca pe loc si sa-mi daruiasca
magia eternitatii si nu a unei iluzii efemere. Dar timpul trece, si nimic nu e autentic,
poate nici macar bataile inimii mele.
Si timpul trece, iar
eu in naivitatea inimii mele, astept o clipa, acea clipa in care timpul izbit
de suflul dintre cele doua guri unite, se va opri mirat pe loc!
