Ale vietii valuri: clipa luminii

     Hello, lume! M-am intors printre randurile cuvintelor mele. :)
     Trecutul. El este atat de greu de uitat, de multe ori. Mai ales cand este vorba de situatii dureroase pe care multi dintre noi le-au trait. O persoana draga disparuta dintre noi, o iubire pierduta, o prietenie rupta, oameni care ne-au ranit si nu putem trece peste. Dar spre binele nostru sufletesc este necesar sa iertam trecutul si mai ales sa incetam sa traim in el. Este greu deoarece suntem atat de obisnuiti sa ne intoarcem atunci si acolo, dar daca vrem liniste sufleteasca trebuie sa muncim pentru ea.
     Viitorul. Ei bine, el nu exista. Eu nu mai simt nevoia sa fac planuri, ma gandesc ca maine poate nu o sa mai fiu. De multe ori m-am gandit la ce o sa fac obosindu-mi mintea cu mii de ganduri, care pana la urma s-au dovedit fara importanta, si mai ales cu piedici pe care obisnuiam sa mi le pun singura. Mi-au trebuit 27 de ani ca sa inteleg ca sunt foarte multe lucruri pe care eu nu le pot controla si sunt sentimente sau dorinte care se schimba. .
     Acum,aici. Asta este ceea ce vreau in acest moment. Sa-mi ascult respiratia, sa-mi aud bataile inimii, sa-mi simt corpul si mainile care scriu, maini magice. Sa simt ca traiesc, sa respir iubire, sa transmit frumusete si energie pozitiva, sa fac pe cineva sa zambeasca, oricine.
Nu vreau sa impresionez pe nimeni cu calitatile mele, nu vreau laude, nu caut admiratie. Inainte poate, acum nu mai e cazul. Vreau doar sa exist, sa absorb fiecare farama din clepsidra timpului meu care se scurge clipa de clipa.
     Traieste fiecare clipa ca si cum ar fi ultima!

Iubirea

     Am vrut sa iti arat ce simt. Cu alte cuvinte ti-am raspuns la intrebare. Am preferat sa fiu sincera cu mine mai ales, de aceea ti-am raspuns atat de tarziu. Oricum trebuia sa trecem amandoi prin diverese etape. Tu esti foarte important in viata mea, si da, eu nu te cunosc. Nu stiu care-s gusturile tale, nici ce vrei de la viata. La mine e simplu daca stii sa privesti. Dar tu...te crezi prea important. Pentru cine, omule?
     Nu vreau sa fiu eu cea care te zdruncina, dar pentru cine esti tu asa important? Pentru familia ta, pentru prietenii tai, pentru femeia pe care o iubesti, pentru iubita ta, pentru arta ta? Atunci cum se face ca esti asa trist, neincrezator, temator, fragil? Eviti sa te arati asa cum esti, de ce te temi? Sau de cine? Si tu vrei sa pari cel destept, talentat, fascinant, bla, bla, bla. Vezi tu, eu nu te-am ales pe tine, ci inima mea. Iar eu am incredere in inima mea.
     Nu stiu ce crezi tu cu adevarat, nu ceea ce vrei sa arati, amice! Ci ceea ce zace in tine. Dar tu esti cel care se va lupta cu acele trairi, nu eu. Eu am trecut la alt nivel, desi nu te-am vrut pe tine, te-am acceptat. De ce? Pentru ca, inima, Dumnezeu, tu, lumina ta, eu, lumina mea.
     Daca o sa iti dai ocazia sa privesti adevarul, stii de unde sa ma iei. Daca nu, o sa faci ceea ce ai invatat cel mai bine de-a lungul vietii, o sa fugi! Dar...vezi tu, eu nu-s din fier. Daca alegi sa fugi, pai asa ramai. Eu am de gand sa traiesc cu toata fiinta mea. Si sa stralucesc. Si desi tu ai inima mea, eu pot iubi, tocmai pentru ca asta sunt: iubirea!
     Si inca ceva: asta nu este o provocare, asta este ceea ce simt. Pentru ca tu, the one, stii ce este in inima mea. Ai stiut mereu. Mi-a luat ceva timp, dar ti-am aratat. Am vrut sa lupt pentru tine, inca vreau. Depinde de tine si de inima ta, ce alegi. Si, orice ai alege, imi permit sa iti dau un sfat: fa in asa fel incat alegerea ta sa iti reflecte fericirea.
     Orice ar fi, fii fericit. Pentru ca meriti! Eu am sa fiu, indiferent ce si cum. Sunt. :)

Razboi!

     Azi-noapte am vorbit cu iubitul meu. Am avut o discutie...incendiara! Are omul asta un umor (omor!) de mi-a venit rand pe rand sa-i trag un pumn, sa o iau la fuga sau sa ii inchid gura cu gura mea (sau sa-l leg de maini?). Probabil ca asta ar fi fost situatia daca as fi fost langa el, dar a scapat...de data asta! :D
     Insa ce a fost mai greu a trecut. Abia de acum or sa inceapa lucrurile cu adevarat interesante! Barbatul asta al meu trebuie zguduit putin. La propriu, ca la figurat am reusit deja. Daca tot m-a numit cu un titlu onorific, am sa ii fac pe plac. Atat de rau si atat de mult, incat o sa se piarda (in bratele mele, evident!).
     Se pare ca e mai interesant asa cu forta...sau o fi umorul meu de vina? :D

Desteapta-te romane!

     De cateva saptamani nu aud decat ca nici unul dintre cei doi candidati nu merita sa ajunga la Cotroceni, ca toti sunt o apa si-un pamant, ca jocurile in culise sunt deja facute, ca noi nu avem cum schimba nimic. Nu vi se pare un paradox, avand in vedere ca noi suntem totusi cei care-l alegem pe viitorul conducator al statului? Adica ei ne pot fura din voturi, dar cat? Am vazut de asemenea multa lume care se revolta si pe buna dreptate. Sunt cei carora indiferent daca sunt in tara sau nu, inca le mai pasa.
     Pe de alta parte sunt si cei care nu fac decat sa critice si sa se complaca  afirmand ca ei nu merg la vot deoarece "oricum nu se va schimba nimic". Pai sigur ca nu se va schimba nimic din moment ce tu stai acasa si ii lasi pe altii sa puna stampila in numele tau. Tu doar o sa continui sa critici tara asta si cetatenii ei acum, peste 5 ani, peste 10 ani, eventual pana vei muri.
     E la fel ca si cu aruncatul gunoaielor pe strada, sau si mai rau, cu scuipatul. Pai daca cel din fata ta face la fel, tu de ce n-ai face acelasi lucru? Ca doar nu esti mai prost, nu? Si vrei sa te numesti roman, sau om? Ce-i inveti dumneata pe copii tai nene/tanti? Sa arunce gunoaiele pe strada, sa scuipe, sa se arunce peste toti in autobuz, sa nu voteze?  
     "Desteapta-te romane din somnul cel de moarte (...)", oare prevesteste o era deja apusa?
      Desteapta-te omule ca doar tu poti sa-ti schimbi soarta. Ceea ce gandesti ajungi sa faci, ce ajungi sa faci devii!
     Si scoala-te si mergi la vot, mai intai informeza-te putin de candidati si daca amandoi ti se par nedemni, alege-l pe cel mai putin rau. Nu de alta, dar chiar daca iti anulezi votul, e posibil sa iasa tot cel pe care nu-l vrei. 

Doar atat

Iluzii

Te-am cautat

Cum n-ai sa stii,

M-am agatat de o iluzie

Crezand ca ai sa vii.

Atat de mult mi te-am dorit

Ca un copil demult visat

Si-am vrut sa strig

Dar n-am putut,

In schimb m-am agatat

De umbre, de lumini,

De dans, de muzica, de crini...

Dar m-am zgariat in spini.

Si-am plans ca nimeni alta

Pentru patimile inimii mele rebele

Si mi-am dorit iubitul meu

Sa ma iubesti acum, aici

Si nu in vise sau in stele.

Cosmar

     Nu va pripiti, pentru cunoscatori. Nu vorbesc despre cartea Rodicai Ojog-Brasoveanu care dealtfel este o carte absolut captivanta. Daca nu ati citit-o, va rog sa o faceti cu incredere, sa zicem ca este un must read.
     Revenind, am avut parte in viata de lucruri absolut minunate, uimitoare, surprinzatoare. A fost insa un miracol sa-i zic asa, care promitea ca avea sa se infaptuiasca. Si am asteptat cu sufletul la gura, sa-l vad. Dar fatalitate: miracolul a murit.
     Am plans mult, am suspinat, am vrut sa-mi zmulg parul, sa urlu ca un caine turbat, sa musc, sa zgarii, sa bat soarta, sa o mutilez, am vrut sa-L urasc pe El pentru ca a lasat ca lucrurile sa se intample asa si am adormit intr-un tarziu. Trebuia sa ma odihnesc, a doua zi aveam o obligatie de onorat si dupa ce am adormit cu chiu cu vai, m-am trezit in urletele proprii. Aveam un cosmar! M-am oprit repede zicandu-mi ca am sa-i sperii pe ai mei. Dar mi-am adus aminte ca acel cosmar era nimic pe langa realitate...
   

Balsam pentru inima

Draga cititorule,

     In momentul asta vreau sa-ti scriu cu inima. Dat fiindca nu ma pricep sa mangai clapele pianului incantandu-ti auzul cu una din cele mai frumoase melodii, nu-mi ramane decat maiestria cuvintelor.
     Probabil ca te intrebi de ce iti scriu. Pentru ca simt ca trebuie si mai ales pentru ca pot sa o fac.
     In drumul fiecaruia dintre noi survin anumite greutati care ne fac sa ne indoim de ceea ce vrem cu adevarat si ne ingreuneaza urcusul. As vrea sa-ti spun ca aceste greutati trec. Nici un moment nu tine la infinit, indiferent ca-i bun sau rau. Si tu stii asta, ca si mine. Dar uneori te incapatanezi sa nu vezi, sa te complaci in situatia de victima. Ei bine, inceteaza! Ridica-te, mergi mai departe, infrunta ce vine, stiu ca-i greu. Daca scopul tau nu face rau nimanui ci te ajuta pe tine, atunci merita. Iar daca el implica sa ajuti si alti oameni, atunci ai cu adevarat un drum greu, dar inaltator.
     Iar daca nu ai un drum ca multi oameni, faureste-ti-l. Cauta ca tot ceea ce faci, sa fie cu drag, macar cu putin entuziasm. Pentru ca viata noastra e grea, iar eu stiu asta, dar sta in puterea mainilor noastre sa o facem mai usoara.
     As vrea sa-ti cant. Poate m-ai intelege mai bine. Dar nu stiu sa cant si sunt tare mahnita din aceasta cauza, muzica e mai linistitoare, mai suava si mai delicata decat cuvintele. Muzica creeaza o stare de vis si in acelasi timp de realitate, o stare care imbie la reusita, cu darul cuvintelor e mai complex.
     Tu cel care-mi citesti randurile, trebuie sa crezi in mine, in ceea ce vad eu. Daca nu, opreste-te, nu ma mai citi. Pentru ca daca nu gasesti in cuvintele mele decat povesti de adormit copii, iti pierzi vremea. Mai bine cauti ceva in care crezi.
     Eu cred in Dumnezeu mult. Mainile mele sunt calauzite de El, cuvintele mele sunt pentru cei care vad o speranta fara sfarsit acolo unde totul pare ca s-a sfarsit, dar si pentru cei care au pierdut acea speranta. Pentru aceia voi fi eu speranta.
     Va scriu astazi, celor care aveti nevoie de o vorba buna. Atata timp cat aveti incredere in ceea ce faceti, veti reusi. Si daca nu, tot veti reusi. Pentru ca voi aveti cheia, puterea sta in mainile voastre. Trebuie doar sa purcedeti, este cel mai greu pas. Dar daca porniti, usor- usor veti ajunge unde visati. Si e mai bine sa ajungeti la capat usor dar sigur, decat repede si fara sa intelegeti sensul drumului vostru.
     Oriunde ati fi, mergeti cu Dumnezeu! :)

E toamna

     E toamna...anotimp care ma intristeaza, dar ma si inspira. Trandafirul alb straluceste in paharul de pe masuta mea. Razele soarelui ii confera o frumusete aparte revarsandu-si lumina blanda peste petalele lui delicate.  
     Toamna dupa toamna am urmarit indeosebi evolutia trandafirilor. De ce? Pentru ca am observat ca toamna trandafirii sunt neasemuit de frumosi. Poate pentru ca stiu ca li se apropie sfarsitul, ei incearca sa straluceasca mai mult, culorile li se intensifica pana in momentul in care cade bruma si mirosul lor se simte infinit mai puternic. E curios.
     La televizor aud una din melodiile mele preferate "Chandelier" si mai mult decat ascult, o privesc cu fascinatie pe pustoaica care pur si simplu traieste prin dans aceasta melodie.
     E toamna si desi imi ocup mare parte din timp cu desenatul, acum aman acel moment in care am sa incerc sa creez putina frumusete.
     Si stau pe loc, dar inima mea alearga, danseaza, e vesela, se bucura de perechea de porumbei care si-au facut cuib in copacul de la fereastra mea.
     E o toamna plina de poezie, poezia lui Nichita Stanescu, pe care il ador.
     Nu pot descrie in cuvinte ce simt in legatura cu toamna, sunt constienta ca ceea ce spun este atat de saracacios pe langa bogatiile pe care ni le ofera ea.
     Am sa-mi inchei aceasta cugetare cu o strofa a unui autor care-mi este foarte drag, Cristian Gava.
                                           

                                            Toamna peste padure trist s-a asternut

                                            Si vinul rosu peste frunze a cazut.

                                            Candva, o toamna sufletul mi-a ravasit,

                                            Asa cum frunzele copacilor le-a vestejit.

     

Realitatea. Iubesti?

     Cand iubesti pe cineva vrei sa il tratezi altfel decat pe toti ceilalti. In primul rand ii dai un loc special in inima ta. Daca exista comunicare intre voi doi, te astepti sa-ti povesteasca din experientele lui de zi cu zi. La cele mai rele experiente prin care trece, incerci sa il sprijini cat poti de mult, aratandu-i in toate felurile posibile ca esti alaturi de el. Cand trece prin momente frumoase, la fel, vrei sa ii fii alaturi, sa te bucuri pentru fericirea lui.
     Cand iubesti pe cineva, ii iubesti mai intai calitatile. Defectele abia i le bagi de seama. Daca i-ai vazut defectele de la inceput si ai trecut peste ele, deja cresti.
     Cand iubesti pe cineva nu mai conteaza daca pentru ceilalti nu este cel mai frumos/frumoasa. Pentru tine insa este. Ai deschis bine ochii si ai vazut o altfel de frumusete. Si este un lucru bun, deoarece doar tu dintre toti ceilalti ai vazut-o.
     Cand iubesti pe cineva, adormi si te trezesti cu acea persoana in gand. Daca relatia voastra a atins un anumit grad de profunzime ii poti simti starile chiar daca e la mii de kilometri departare.
     Cand iubesti pe cineva mai mult decat vrei sa ceri, vrei sa daruiesti. Capeti o anumita luciditate in momentul in care spre exemplu vrei sa ii iei un cadou si il cauti pe cel mai frumos, sau cand ii pregatesti o surpriza. In intimitate la fel, incerci sa-i daruiesti cele mai frumoase senzatii, nu mai esti doar tu. Devine totul mai rafinat, te slefuiesti, te autodescoperi si incepi sa stralucesti precum un diamant.
     Cand iubesti pe cineva, toate gandurile legate de acea persoana te fac sa zambesti. E ca un secret pe care il stii doar tu, un secret pe care inca din vechime il cauta toti magii, preotii si vrajitoarele.
     Cand iubesti il simti pe Dumnezeu langa tine.
     Cand iubesti vrei sa fii mai bun. Simti ca poti fii mai bun.
     Cand iubesti nu mai auzi clevetelile celorlalti, e ca si cum un cordon invizibil va leaga pe amandoi, sunteti conectati unul de altul si va cunoasteti gandurile telepatic chiar.
     Cand iubesti, nu te indoiesti. Pentru ca daca il simti pe celalalt adanc in tine, stii ca nu-ti va face rau niciodata.
     Cand iubesti, nu exista moarte. Deja nu-ti mai este teama.
     Cand iubesti, daca iubesti, iti asculti vocea inimii. Daca incerci sa o reprimi, va fi mai rau. Te va urmari peste tot, oricum. Daca ziua esti prea ocupat/ocupata si nu o auzi, nu te va lasa sa dormi noaptea.
     Cand iubesti, doar iubesti. Si daca ai noroc sa simtiti la fel, poti cunoaste anumite stari profunde de bucurie pe care nu le putem numi decat fericire.
     Deci, iubesti?

Ale vietii valuri : Moartea

     De regula tot ce povestesc este bazat pe fapte reale. Dar cum sunt o fire optimista, incerc mai ales sa scriu despre lucruri frumoase, cu insemnatate. Insa cu totii trecem si prin momente urate, sa le zic asa, iar eu astazi o sa vorbesc putin despre moarte.
     Am fost la mare. Toate bune si frumoase: plaja, soare, lume draga. Si bineinteles apa, fara de care marea n-ar exista. Asadar, intr-o zi oarecare am intrat si eu in mare si m-am dus la prietenii mei care erau aproape de geamandura. Nimic iesit din comun, doar ca pe o parte apa era foarte adanca, dar pe cealalta parte puteam ajunge si eu la ei cu usurinta. Ajunsa acolo m-am balacit,  ei innotau (eu nu stiu sa inot), ne-am distrat. Si m-am hotarat sa ies, dar ei au ramas acolo. Am facut cale intoarsa si am tinut-o tot inainte.
     Si am mers eu, m-am indepartat de ei, pana cand am realizat ca apa se adanceste. Si m-am gandit ca n-are cum, doar pe acolo venisem, sau asa am crezut. De intors inapoi nu puteam, asa ca am incercat sa inaintez sperand ca voi ajunge cu bine. Dar n-a fost asa. Intr-o fractiune de secunda am vazut ca nu era nimeni in fata mea si pe urma apa m-a acoperit. Stiam de la prietena mea care ia lectii de inot ca nu trebuie sa inghit apa sub nicio forma, si asta am facut, dar apa trecuse de mine si oricat incercam sa sar in sus ochii nu-i mai puteam deschide pentru ca imi intrase apa in ei.
     Eram singura, complet singura. Si primul meu gand a fost: "Vorbesti serios?? Tu chiar ma iei la Tine? Dar mai am atatea de facut..." Si nu-mi ramasasera decat mainile cu care incercam sa fac semne disperate, sperand ca cineva o sa ma vada. Pe urma a fost resemnarea si m-am gandit ca asta e, lumea moare in fiecare zi. Cu toate astea faceam tot felul de semne cu mainile, le agitam in toate felurile posibile.
     Si au venit doi baieti care m-au ridicat la suprafata si mi-au zis: "Domnisoara, ce faceati cu mainile? Ne-ati derutat."
     Astazi le multumesc celor care m-au salvat. Daca nu erau ei, nu mai puteam scrie aceasta postare si intr-un mod lugubru pe care-l urasc, probabil ca facebook-ul meu s-ar fi umplut de condoleante.
     Este a doua oara cand ma scapa cineva de la inec. Nu vreau sa ma gandesc la a treia oara.
     Ma gandesc doar ca sufletul cuiva ar fi ramas pustiit.

Poveste

     A fost odata ca niciodata o fetita pe nume Sabrina. Fata era vesela, dulce, plina de culoare si de viata. Iubea florile, animalele, padurea. Ii placea sa priveasca cerul, sa asculte soaptele vantului si ropotul dulce al stropilor de ploaie. Era o fata tare optimista si de fiecare data cand intalnea pe cineva mai trist incerca sa-i arate partile bune ale vietii.
     Sabrina iubea mai de cu seama caii. Avea o fascinatie pentru ei, i se parea ca seamana cu nazdravanii caluti. De asemenea iubea sa danseze. Si avea un copac special al ei.
     Timpul liber si-l ocupa scriind poezii. Iubea la nebunie sunetul pianului. De fiecare data cand il auzea parca intra intr-o alta lume. Fetita avea propria ei gradina cu flori multicolore, flori care ii indulceau si colorau viata.
     Cum era o fata care vorbea cu toata lumea, ii era foarte usor sa isi faca o multime de prieteni.
     Trecura anii si Sabrina deveni femeie. Iubea aceleasi lucruri si avea o stralucire aparte. Intr-o seara tarzie de vara intalni un barbat la fel de stralucitor ca si ea. Ca orice fata, se indragostise de mai multe ori, sau asa crezuse, sperand de fiecare data ca el este alesul. De data asta insa, cu toate ca Sabrina simti ceva mai mult pentru acel strain, se indoi ca el era alesul ei. Si pleca mai departe. Dar anii trecura, si el era in acelasi loc parca asteptand-o. Ea ii putea vedea de fiecare data stralucirea orbitoare si se gandea cu tristete ca nu era la fel de stralucitoare ca si el. Asadar, cand avura sansa pentru prima data sa vorbeasca, barbatul o intreba ce inseamna el pentru ea. Iar ea coplesita pana in adancuri de el, nu stiu ce sa ii raspunda. 
     Amintirea acelui barbat o urmarea peste tot, isi lasase amprenta in viata ei si Sabrina se gandea cu tristete ca poate a trecut pe langa printul ei, dar el era plamadit sa ajunga cineva important, asadar ea nu-i putea sta in cale. Si pleca mai departe.
     Trecura si mai multi ani si Sabrina incerca sa se comporte la fel, dar ceva se schimbase in ea. Intr-o zi viata facu ca ea sa se intalneasca din nou cu acel barbat. Stia ca sansa lor a trecut cu multa vreme in urma, dar se gandi ca poate totusi el era alesul ei. Dar el ii spulbera orice speranta in momentul in care deghizandu-se intr-un vanzator ambulant de parfumuri, ii spuse ceva intr-o limba doar de el stiuta, si iesi complet din viata ei. Multa vreme dupa aceea, gandindu-se la el, ea isi dadu seama ca amandoi pierdusera ceva cu adevarat important.
     Si inainta. De data asta mult mai greu, cu mai putina lume langa ea, cu speranta palpaindu-i.(...)
     Povestea aceasta este neterminata.
     
     Am plecat in cautarea Sabrinei, nu celei de acum, ci celei de atunci, care inca mai credea in oameni si-n iubire!
     Luati aminte ca de voi depinde cum va scrieti propriile povesti!

Multumesc! :)

     I'm back! De astazi se termina inca o etapa pentru mine si vreau indeosebi sa le multumesc putinelor persoane care mi-au fost alaturi intr-o perioada deloc usoara.

     Am sa incep cu mama care m-a suportat cu bune si cu rele (mai ales cu rele!), cu surioara mea draga care mi-a fost alaturi de cate ori a putut, cu fetele mele dragi care mi-au cunoscut o alta latura (dificila!) si nu in ultimul rand cu un prieten foarte drag.

     Lui o sa ii dedic mai multe randuri deoarece a fost cel pe care l-am deranjat cel mai mult cu toate problemele mele (nu putine, dealtfel!), dar in ciuda acestor lucruri m-a incurajat tot timpul si mi-a dat o multime de sfaturi bune. 

     Si cu toate ca nu am gasit ce cautam, am invatat atatea lucruri din aceste experiente. Cred ca mai mult am invatat sa zbor. Si mai ales sa nu ma opresc pana nu-mi gasesc locul. Si probabil ca nici atunci nu voi inceta sa zbor. Si am mai invatat ca in viata trebuie sa fii foarte tolerant. Ca oamenii sunt schimbatori ca vantul, acum sunt buni, pe urma isi arata o alta latura. Eu ader spre echilibru. Incerc sa nu ma las coplesita de intunericul nimanui, datoria mea e sa-mi protejez propria lumina si pe cat pot sa o raspandesc.

     Multumesc din suflet pentru ca mi-ati fost alaturi! :)

:)

     Nu am mai scris de ceva vreme. Nu prea mai am mult timp pentru a face lucruri care ma fac fericita, dar se mai intampla si minuni. Este o poezie pe care am scris-o pentru cineva cu adevarat deosebit. Desi el este departe de mine, ma tine de mana si mai ales straluceste in inima mea.
   

     Mi-e dor...

Mi-e dor sa scriu o carte,

Mi-e dor de-un zambet, de o floare,

Mi-e dor de-o dragoste nebuna,

Mi-e dor de tanguirea dintr-o struna.

Mi-e dor si uneori ma doare

Mi-e dor sa am a mea iubire mare, 

Mi-e dor de ochii lui senini,

Mi-e dor de stralucirea din priviri.

Mi-e dor si nu mai pot de dor,

Mi-e dor sa vreau sa pot sa zbor...

Mi-e dor de-un suflet calator!

Nimic

     Tocmai am terminat de citit romanul Cellei Serghi, Cartea Mironei. Nu ma pot decide daca mi-a lasat un gust amar si asta datorita scenelor atat de dramatic si violent povestite si mai ales simtite de personaj si probabil de autoare, dar mi-a lasat un gol in inima. Am ramas impactata de realitatea pe care doar un razboi ti-o poate conferi, realitatea in care singurul lucru care-ti mai ramane de protejat este propria viata, desi la un moment dat nici macar aceea nu mai inseamna nimic.
     Stau si ma gandesc la persoane, la fapte. Ma gandesc de multe ori cum se face ca reusim sa convietuim mai multi in acelasi mediu. De multe ori ne gasim prin prisma faptului ca gandim la fel. Dar nu in toate situatiile. De multe ori ni se intampla lucruri care ne schimba mentalitatea si cu toate ca avem cam acelasi tel cu cei apropiati ,ne instrainam. Ne simtim neintelesi. Este greu de trait cu oamenii, dar si mai greu de trait fara oameni. Este greu de acceptat faptul ca in ansamblu cu totii suntem la fel si de multe ori nu ne raportam decat la noi, nu si la ceilalti. Astfel prietenii devin dusmani, dusmanii prieteni si tot asa.
     Stiu ca ceea ce fac eu nu e bine. Eu incerc sa disec viata, incerc sa-i descopar misterul. Uneori datorita mintii mele ma cred un mic Dumnezeu, dar stiu cine sunt sau cine nu sunt. Si in situatii in care realitatea ma impacteaza uit sa mai atribui esenta vietii. Pentru ca uneori pur si simplu simt ca vreau sa-mi iau rucsacul si sa plec departe de orice legaturi. Sa fiu singura. Eu si El. Atat. Pentru ca desi pentru multi uneori nu mai insemn nimic, pentru altii sunt o straina, pentru altii nu exist, pe multi ii dezamagesc sau mai stiu ce, pentru El totusi insemn ceva. Pentru ca eu chiar ma incred in prezenta Lui, Il accept, Il chem langa mine. Si atunci cu toate defectele mele devin o imperfectiune frumoasa.
Sunt om. Dar am ceva divin in mine si constiinta nu ma lasa sa uit niciodata acest lucru. Atunci cand gresesc ma consider nedemna. Sunt rea, aroganta, judec, am asteptari. Dar sunt om, iar El stie si ma intelege. Cine-mi cunoaste inima mai bine decat El? Cine stie de ce am nevoie? Daca lumea ar intelege ca toate aceste defecte generale pentru toti s-ar vindeca cu muuulta blandete provenita din iubire, oare ce ar fi de omenire? Cum ar fi sa ne purtam cu ceilalti asa cum o facem cu noi bineinteles daca ne iubim cu adevarat?
Nu ar fi ca si cum am fi transformat cu totii plumbul in aur? De data asta oi avea eu asteptari mici, dar consider ca am reconstrui paradisul cu doar multa blandete survenita din si mai multa iubire pentru toti cei care isi incruciseaza drumul cu al nostru pe aceste carari.
     Cartea Mironei m-a impietrit putin sau inca putin. Ce e viata? Ce asteptam noi? La ce se raporteaza totul? Cine sunt, ce vreau, de unde vin? Care e esenta mea? De ce oricat de mult incerc, nu gasesc acel ceva? Ce sens are sa fii mort in viata? Viata e un vid.

Jurnalul: 27

     Mai am atat de putin si mai urc o treapta. Si este fantastic pentru ca nu vazusem decat partile rele ale acestei situatii. Pana am realizat ca urc ceea ce inseamna ca acumulez. Si imi place.
     Deci Doamne cum sa fac eu sa aduc magia in viata mea? Nu melodia celor de la Coldplay, nici alte melodii ci pur si simplu o stare. Am descoperit ca pot sa ma transpun dar nu tine, am nevoie de mai mult. Pot sa merg mai departe, dat fiindca pana acum n-am gasit nici unul din cele doua lucruri pe care le cautam: dragostea pentru un barbat si dragostea pentru munca. Sau poate am gasit doar jumatati de masura, dar la mine in cazurile astea (mai ales cu barbatii!), ori e totul ori e nimic.
     Am plecat de acasa sa fac ceva. Nu ca nu as fi facut, dimpotriva, dar n-am facut ceea ce vroiam nici macar aici.  Mai am de mers pana in locul unde sa vreau sa raman.
     E ciudat ca desi toata viata mea am cautat stabilitate, din nefericire sau fericire am gasit mereu aventura. Din pacate am o mare problema, ma plictisesc repede. De asta mi-e greu sa-mi gasesc ceva stabil. Si nu imi place sa ma simt legata. In momentul in  care se intampla asta, ei bine fug. De oriunde, in orice situatie. Dar stiu ca atunci cand voi ajunge unde trebuie, o sa ma asez bine de tot. Asadar mai am multe de facut, multe de aflat, multe de vazut. Ce as putea sa-mi doresc?
Sa nu-i mai ranesc pe cei dragi. Desi aici e cheia pentru a sti exact ce insemni pentru acei oameni. Aici se vede clar daca conteaza mai mult orgoliul lor sau ceea ce simt pentru tine. Si cel mai important este sa ierte, nu sa uite...as vrea ca cei care nu pot sa ierte, sa reuseasca totusi pentru ca suntem oameni nu zei. Greu.
Sa zambesc mai mult. In ultimele luni, sau poate in acesti doi ani mi-am pierdut stralucirea. In oglinda vad o femeie dura, fara urma de zambet, cu o voce grava. O femeie frumoasa, chiar foarte, dar care nu mai poate zambi decat cu greu. Trist.
Sa cunosc oameni fantastici cum s-a intamplat pana acum. Oameni cu pasiune si iubire pentru munca lor, oameni frumosi.
Sa iubesc. Chiar daca va mai dura pana voi ajunge la acel barbat, sa-i iubesc pe ceilalti (daca vor exista) cum pot. De ce? Pentru ca am nevoie sa simt caldura in inima mea, sa simt ca traiesc.
Sa-l am pe El cu mine chiar si in momentele in care tristetea ma arunca in negura cea mai crunta. Si chiar si atunci cand Il pierd, sa indraznesc sa-L chem inapoi.
In rest ce-o mai fi, om trai si-om povesti! :)

Viata

     As vrea sa vorbesc despre lucruri frumoase. Dar nu intotdeauna avem parte de ele. Viata oricum este compusa dintr-un amestec ciudat de sentimente contradictorii. Si este bine pentru noi sa avem habar despre toate nuantele, culorile acestor sentimente. Eu sunt unul din oamenii aceia care cauta frumosul peste tot, asadar trebuie doar sa privesc cu atentie. Probabil ca exista si in starea ametitoare de tristete care se incapataneaza sa ma invaluie. Dar sper sa nu dureze mult. Sunt prea tanara ca sa las batranetea din mine sa ma acapareze. Mi s-a intamplat asta cu mult timp in urma, nu mai vreau.
     Acum trebuie sa traiesc ce mi se da. Destinul consider ca il ai scris dar ti-l poti face si singur. In fond destinul nu inseamna neaparat un drum ci felul in care parcurgi acel drum. Adica ori alegi calea usoara si neortodoxa sa zicem in care te vinzi pentru niste bani sau mai rau iti vinzi corpul "in numele iubirii", sau pe cea in care incerci sa te ridici prin propriile puteri si desi de multe ori simti ca te impotmolesti, te agati de ceva si continui sa te tarasti: inca un pas, doi, trei si poate nu ajungi acolo unde iti doreai dar tu lupti pentru ca asta te face mai putin vulnerabil in fata celorlalti. Tu cauti ceva si chiar daca nu gasesti ce cautai, gasesti altceva si mai ales cresti in ochii tai ca nimeni altcineva. 
     Despre viata am putea face un adevarat tratat. Stai si te gandesti uneori ce-a gandit Creatorul cand a hotarat sa fie viata. De ce i-o fi permis sarpelui sa ajunga in gradina Eden? Poate s-o fi plictisit si El de atata perfectiune sau poate a vrut sa arate celor ce aveau sa vina adevarata perfectiune? V-ati gandit vreodata cum ar fi viata daca noi nu am fi stiut niciodata de Dumnezeu? Ia sa va ganditi! Si de ce daca unii nu cred in acest Domn au acelasi tel ca si noi toti dealtfel, si anume dragostea?
     Si ce anume poate insemna dragostea pe care o cautam cu totii? La inceput au fost femeia si barbatul, pe urma copii, fratii, surorile, nepotii, matusile-neamul intr-un cuvant. Si toti acesti oameni au simtit nevoia unui singur lucru, in afara de hrana, acoperis, si anume dragostea. Au vrut sa auda de la ceilalti incurajari, cuvinte blande si frumoase, au vrut sa fie alintati, imbratisati etc. 
     Si noi ce cautam cu totii aici? A fost un moment in viata mea in care L-am pierdut pe El. A fost gol. M-am simtit a nimanui, si interiorul meu se schimbase. Nici un sentiment cald, nici macar un sentiment rece ci doar vid. Cand L-am simtit din nou in mine, am fost fericita. Puteam simti din nou, aveam si cald si rece, si fos si gheata, puteam iubi, puteam uri, ca pe urma sa aleg doar sentimentele care sa ma ajute la cresterea mea spirituala. In legatura cu ce cautam noi, raspunsul e iubirea. Daca observati este ceea ce ne leaga pe toti, chiar si cei mai rai isi doresc sa fie iubiti. Dar iubirea din fericire pentru multi, din pacate pentru si mai multi inseamna Dumnezeu. Asta nu inseamna ca Dumnezeu inseamna o anumita religie, Biserica sau mai stiu eu ce. Pe Dumnezeu il poti gasi si pe munte, si la mare, si in copilul vecinului si in floarea ce vrei sa o strivesti. Daca privesti Cerul o sa-l gasesti acolo, oriunde privesti cu El in tine, langa tine o sa iti dai seama ca se schimba ceva. Inveti arta iubirii, atingi altfel, vorbesti altfel, privesti altfel si tot asa. 
     Zic si eu! :)
    

27 mai

     De timpul acesta cu siguranta o sa-mi aduc aminte pe viitor. Pentru mine inseamna o schimbare, poate una foarte importanta. Zilele acestea am muncit cot la cot alaturi de o echipa magnifica. Mi-am pus sperantele, entuziasmul, pasiunea, ceva din sufletul meu in munca pe care am facut-o. Nu stiu cati dintre ei au luptat cu sufletul curat pentru un viitor mai bun, dar dintre noi toti, unul sigur a stralucit covarsitor.
     As putea vorbi despre el mult, despre cum l-am urat pentru aerul pe care i l-am considerat arogant, despre modul teribil in care m-a tratat inca de cand ne-am cunoscut, despre fata lui dura pe care mi-o arata de cate ori ii ceream ajutorul. Dar as mai putea vorbi despre cauza lui nobila, despre inima lui mare de tot pe care mi-a luat ceva timp sa i-o descopar, despre zambetul ala magnific dar mai ales despre stralucirea din ochii lui, despre cum am luptat impreuna pentru o cauza mai buna si sper ca asta a fost doar inceputul.
     Cred ca dupa mult timp am incetat sa-l mai blamez pe Dumnezeu pentru faptul ca in trecut m-a dus intr-un loc in care am crezut ca-mi apartinea si ca o sa raman acolo, dar am fost nevoita sa plec. Acum inteleg ca eu trebuia sa ajung aici, unde sunt astazi.
     Pentru ca pentru prima oara in viata mea am facut ceva cu entuziasm. Am lucrat cu bucurie. De trei luni de zile, m-am redescoperit sau poate doar m-am descoperit. :)
     Pentru ca am cunoscut atatia oameni si am legat atatea prietenii incat nu-mi vine sa cred.
     Pentru ca pe toti ne-a unit o cauza nobila.
     Pentru un luptator, cel mai bun!
     Pentru un viitor cu oameni carora le pasa!

Umbre si lumini

     In durerea inimii ei de leoaica, Ileana se gandea la Ian. La cat de mult il iubise si cat de mult crezuse in el. La cat de mult il asteptase. Si cat riscase aratandu-si sentimentele. Iar el dezamagise, dar nu pe ea ci pe el insusi.
     Cand l-am intalnit se gandi ea, era ca o umbra. Ceva ii intuneca lumina. Dar cunoscandu-l am zarit timid, primele raze si am privit soarele cum se chinuia sa iasa din el. Avea el ceva frumos de om bun, dar crescut intr-o societate in care se poarta spiritul turmei, Ian se pierduse. Era atat de pierdut incat credea ca fericirea consta in nopti pierdute inconjurat de femei si camarazi de bautura. Dar si mai rau de atat e ca el stia ca nu asta era fericirea lui, ca era capabil de mult mai mult, ca era altceva care il chema si desi acel soare palpaia, Ian nu dorea sa-l lasa sa iasa la suprafata. Se gandea ca nu exista, ca este doar utopie. Ian nu era in stare sa se arunce, sa lase prejudecatiile si temerile la o parte, era ca un copil lasat pe intuneric si nu gasea intrerupatorul sa poata aprinde lumina.
    Ei bine, atunci am intervenit eu, isi aminti ea. Am incercat sa aprind intrerupatorul pentru el asa cum nimeni nu o facuse pentru mine, dar in zadar.
Si eu m-am luptat cu propria umbra atat de mult timp, m-am luptat cu cei dragi care mi-au pus piedici, m-am luptat sa plec si sa las totul in urma, lacrimile, tristetea, furia si mai ales ura. M-am luptat sa trec peste pumnul  pe care l-am incasat de la acel barbat fara nici un motiv, desi atunci i-am urat pe toti, m-am luptat cu cel care a vrut sa-mi faca rau, m-am luptat cand am fost singura si a trebuit sa trec peste toate tot singura. M-am luptat cand cel mai important barbat din viata mea m-a parasit fara sa priveasca inapoi desi eram doar un copil, m-am luptat, am obosit, m-am lasat prada depresiei, am vrut sa mor, dar nu stiu cum m-am ridicat inapoi si m-am luptat in continuare. Inca ma lupt cand ceilalti incearca sa-mi preia fraiele propriei vieti si sa-mi spuna ce e mai bine pentru mine si ce ar trebui sa fac.
Ma lupt si ma rog pentru tine, Ian, sa privesti adanc de tot si sa gasesti soarele ascuns din tine si sper ca intr-o zi sa fii fericit. Si sa zambesti admitand ca pana la urma nu eram o idealista, ci doar un om care a crezut in ceva mai mult.
     Atunci ai sa ma intelegi.

Umbrela rosie

     Pustiu. Frig.Acalmie. Strada incepu sa fie maturata de o ploaie salbatica si stranie, o ploaie care prevestea ceva, poate nu ceva bun. Ella iesise teleghidata din casa, atrasa de o forta supranaturala, o forta care parea ca o vrea supusa, dezarmata. Era ceva straniu in atmosfera apasata de norii grei din plumb, de undeva din departari zarindu-se cate un bici de foc, urmat de un suierat lung...
     Natura era diferita. Pasarile tipau dezolant pe alocuri, se intunecase de-a binelea. Ella nu stia daca sa fie speriata sau sa se simta in largul ei. Stia ca ce vedea in exterior simtea in interior. Oare asta inseamna viata, se gandi ea? Oare asta simt si ceilalti? Oare uneori se simt singuri, uitati, pustiiti si apasati de ceea ce se intampla in jurul lor? Oare e posibil ca Sus sa nu existe Dumnezeu, ci doar celalalt? Si acela se joaca cu noi, cu natura, cu ceea ce simtitm si rade, rade de nesiguranta noastra? Oare ne amagim cu totii ca exista iubire cand de fapt nu este decat o plasmuire irelevanta a mintii noastre?
     Ella se aseza jos pe o bordura. Ploaia o acaparase de-a dreptul, din par ii siroiau picaturi reci de apa, hainele i se lipisera de corp, tremura de frig si se zbarlise toata. Stand acolo intoarse capul si vazu un porumbel care o privea. Ce ciudat, isi zise! Acum rade de mine, ma face sa privesc ceva frumos cand eu si ceilalti stim ca nu exista nimic frumos si....dar gandurile ii fura oprite de o umbrela. 
     Ella ridica ochii la umbrela rosie care ii intrerupse gandurile si la barbatul care o tinea. Il privi lung, apasat, ca si cum era pentru prima si ultima oara cand il vedea...
     -Mi-a fost dor de tine, ii sopti el.

Tocmai acum

    Ma chinuie tristetea. Ma doare moartea Tantei. Sper doar ca El are grija de ea acolo, de fapt sunt sigura ca are grija de ea. El stie cat de mult o iubim noi toti.
    Tocmai cand imi gasisem echilibrul...cand am gasit noi motive pentru care sa zambesc, sa ma lupt. Chiar acum, dupa o excursie superba la Sinaia, dupa atata fericire si rasete, dupa atatea iesiri prin locuri noi si frumoase a poposit si tristetea. Desigur, moneda are doua fete.
    Tocmai cand reusisem sa trec peste faptul ca inca un el m-a dezamagit profund, tocmai acum cand aveam sa merg acasa si poate sa o vizitez....
    Tocmai acum cand acel baiat mi-a privit adanc in suflet cu ochii aia hipnotizanti si m-a facut din nou sa sper ca poate..., tocmai acum cand am iesit la intalnire si tipul mi-a propus o relatie serioasa...unde esti Tanta sa-ti povestesc toate astea?
    Tocmai acum cand ploua.
    Nu mai esti!

Zambesc? Sau nu?

     Sunt anumite momente in care simtim ca ne pierdem in intunericul vietii. Si ne dispare zambetul, ratiunea de a trai, dorinta de a realiza lucruri frumoase.
     Se intampla atunci cand iti dai seama ca nu ti se intampla nimic bun, ca barbatul pe care il iubesti nu-i pasa, ca prietena pe care o vedeai langa tine pana la moarte nu mai vrea sa stea in preajma ta si dispare ca si cum n-ar fi fost niciodata nimic, ca lumea pe care o iubesti nu te intelege, ca nu mai ai nici un vis pentru care sa te lupti pentru ca deodata nu mai conteaza visurile, ci doar banii ca sa ajungi pana la ele, si pe ei cu siguranta nu ii ai. Si ar mai fi motive, dar este mai bine sa ma opresc aici.
     In momente ca acelea zambesc cand ploua, zambesc dezarmata in fata unui copil, zambesc in fata florilor colorate si frumos parfumate, in fata unor batrani care se tin de mana.
     Zambesc in fata unui peisaj feeric de primavara cu multi copaci infloriti, zambesc in fata unui camp cu maci, zambesc Cerului senin si avioanelor si ar mai fi...
     Dar cum sa mai zambesc atunci cand voi ajunge la ceainarie si nu-i voi mai gasi sufletul? Cum sa zambesc cand stiu ca chiar daca ii voi striga numele, ea nu va mai veni sa vada ce vreau, ca nu voi mai putea sa o iau in brate si sa o sarut?
    Oare cum sa fac asta cand mi-a intrat atat de adanc in inima si Tanta era singura mea confidenta in momentele acelea triste, pline de lacrimi si amaraciune...unde esti, sufletule?
    Cum sa mai zambesc?

Ale vietii valuri:Dragostea

     Dragoste...un cuvant inventat de cei dinaintea noastra pentru un sentiment mai maret si mai cutremurator decat orice altceva pe acest Pamant si probabil si in Cer.
     Noi cei de acum, din era asta, noi cei de azi, am auzit multe lucruri despre acest sentiment numit dragoste. Dar cati dintre noi au simtit-o cu adevarat? Grea intrebare, greu raspuns...
     M-am trezit intr-o zi crezand ca sunt indragostita de doi barbati. Si atunci m-am dus la cineva intelept si l-am intrebat cum imi dau eu seama pe cine iubesc. Cum imi dau seama pe cine iubesc cu adevarat?
     Iar el mi-a raspuns:
   "Eu cred ca iubesti cu adevarat pe cel caruia ii treci cu vederea imperfectiunile. Lucrurile sunt simple. Trebuie sa iei in seama si imperfectiunile proprii si atunci cel iubit este cel care te iubeste asa cum esti tu, cel care trece usor peste acestea, cel care iti intoarce iubirea, care-i raspunde acesteia cu iubire. Iubirea fara raspuns este durere. Ia seama la acest lucru! In viata vedem insusiri frumoase la multe persoane. Poate suntem ispititi de acestea. Iubesti pe cel ce te iubeste. Pe celalalt il apreciezi. Vor fi multe astfel de persoane in viata ta, dar ele te iubesc pe tine? Gandeste-te! Eu cred ca nu iubesti pe niciunul cu adevarat. Inca. Cunoaste-i mai bine si asteapta sa raspunda iubirii tale. Ei iti vor da raspunsul."
 Mare adevar a grait, inteleptul. Cu siguranta ca eu il iubesc pe cel care ma iubeste si ma apreciaza pentru ceea ce insemn cu adevarat, pentru esenta mea.  
     As putea scrie multe despre dragoste, dar cred ca prefer sa o simt. Sunt constienta ca dragostea adevarata este mai mult decat coplesitoare. Personal, sunt pregatita sa o simt. Cred ca atunci cand o voi intalni, voi considera ca l-am intalnit pe Dumnezeu in persoana.
     Dar oare oare tu, iubitul meu, esti pregatit pentru mine?

     

Ai grija sa nu te ranesti!

      Este primavara si astazi pasii m-au dus inapoi, in fata acelei case. Stiu ca nu e bine sa privesc in trecut dar sunt momente ca ziua de azi in care pur si simplu m-am trezit acolo. Nu am intrat pentru ca acel loc mi-a adus multa fericire dar si multa tristete. Cred ca acolo sunt momentele cele mai clare pe care le-am trait vreodata, sunt amintirile mele dragi, acolo a fost "casa mea". As putea sa vorbesc mult despre acel loc, dar e ceva mai presus de atat.
     Inca ma intreb cum de am ajuns in acea zi acolo. Stiu ca m-am plimbat pe straduta de mai multe ori si era ceva care ma tot impingea in acel loc, dar imi lipsea curajul, asadar am pornit-o inainte si... m-am intors impinsa de ceva mai puternic decat mine.
     Cred ca am inceput sa-i dau importanta acelui barbat in momentul in care l-am rugat sa-mi rupa firul de la mana. I-am zis sa fie dur si sa traga tare ca nu ma raneste, dar el mi-a luat mana, mi-a dus-o la gura si mi-a rupt snurul cu dintii, uluindu-ma prin gestul lui. Cred ca atunci am inceput sa-l privesc cu adevarat, tocmai pentru ca era altceva decat ce vroia el sa arate, avea blandetea aia pe care vor barbatii in general sa o ascunda sub diverse masti.
     Erau multe lucruri nespuse intre noi doi, dar mie imi era teama. Teama de a nu simti ceea ce credeam ca simt, teama de cuvinte mari, teama de a nu  rani si mai ales teama de a nu ma rani. Dar era ceva, stiam, dupa reprosurile pe care mi le facea cand intarziam iar el ma astepta. Cand era plecat, il asteptam, vroiam sa il vad acolo langa mine, imi devenise indispensabil. As fi vrut sa se intample ceva, sa faca ceva, as fi vrut sa fac ceva.
     A fost o perioada frumoasa si a fost o vreme in care am vrut sa raman. Dar am fost nevoita sa plec. Acele vremuri nu or sa se mai intoarca niciodata, dar tot ce am simtit atunci a fost frumos. Ce am simtit pentru el a fost frumos. Acel loc cu masuta "noastra", acel loc special.
     Mi-e dor!

   
   

Valentine's Day

     Personal imi place ideea. Este o idee pe care romanii au imprumutat-o si nu-i rea deloc. Pentru ca mai mult decat flori, bomboane, plus si sex, Valentine's Day inseamna uniune, apropiere. Da, exact asa am spus: apropiere.
     Sunt oameni care se iubesc mult de tot si poate sunt si impreuna, dar nu stiu sa isi exprime sentimentele. Atunci apare aceasta idee de "indragosteala", o zi in care iti permiti sa iesi din cotidianul tau si sa faci acele mici gesturi de iubire de care toata lumea are nevoie, cu toate ca toti le considera clisee si dulcegarii. Poate nu aduci bomboane, flori, plus, poate nu faci sex ci pur si simplu esti langa cel drag, il mangai, ii zambesti, ii spui o chestie draguta, faceti pizza impreuna, va uitati la un meci de fotbal, mancati prajituri multe, va plimbati prin parc/padure de nebuni, mergeti la film, faceti ceva impreuna, ceva care sa va destinda, ceva ce are legatura cu sufletul.
     De asemenea sunt multi care nu au pereche si ii "sacaie" aceasta sarbatoare a iubirii. Ii deprima, se simt singuri, dezolati, dar Valentine's ca si orice alta sarbatoare a iubirii nu ar trebui sa insemne "el si ea", ar trebui sa insemne "eu si dragostea", indiferent de sex sau de chip. Pacat ca multi nu isi dau seama de asta si isi irosesc timpul asteptand...miraje! :)
     Si mai sunt aceia care de dragul acestor idei de "stralucire de-o zi", se cupleaza, isi fac cadouri, se falesc cu ele, fac si sex...dar parca ceva lipseste. Sunt aceia care nu stiu ce cauta si nici nu gasesc...trist! Doar suflete goale.
     V-ati gandit vreodata cum ar fi daca am avea Valentine's in fiecare zi? Eu as fi fericita si asta deoarece lumea ar invata sa fie altfel la un moment dat, poate s-ar trezi din "somnul cel de moarte", si ar privi altfel existenta. Pentru ca viata nu se reduce la trecut si la viitor, ea este acum si aici. Dar ce ar fi daca ne-am trezi cu totii din "somn"? Cred ca atunci am dobandi raiul.
Revenind la idee mea, "Valentine's day by day", poate ca lumea ar invata sa iubeasca mai mult.
Noi nu iubim, noi judecam, distrugem. Noi suntem in stare sa stricam relatii de ani de zile daca ni se pare ceva, fara sa ascultam, fara sa dam sanse. Noi construim zi de zi legaturi cu oameni importanti in viata noastra, dar la cea mai mica greseala alegem sa daramam totul. Vrem dar nu suntem dispusi sa si dam. Astia suntem noi, orice, numai iubire nu.
     Am vrut sa zugravesc in culori vazute de mine acest "tablou". Nu are sens sa incerc sa va spun ceea ce stiti cu totii deja. Poate pentru ca mi-as chinui degetele degeaba tastand ceva ce toti stiu dar nimeni nu vrea sa stie.
     Azi a fost o zi frumoasa. Poate ca si maine va fi la fel, poate si pe 24 sau 25. Florile sau ciocolata nu strica niciodata. Cateodata poate chiar si un ursulet din plus, castigat la darts, spre exemplu. :) Idei sa fie! Zile frumoase sa aveti si un Happy Valentine's Day! :)

De ce?

     Ieri am ajuns acasa, in Pitesti. Imi era dor de toti cei dragi, asa ca am incercat sa ma intalnesc cu mare parte din ei.
     Am ajuns la ceainarie unde m-a intampinat domnul Dan, a fost o adevarat placere sa vorbesc cu dansul. Mi-a povestit despre ceainarie, despre Jeremiah, prietenul lui violonist care s-a indragostit de Romania si care in toamna va canta ca si solist la filarmonica noastra. Frumos, le ceainaria noastra se dezvolta cultura, lucrurile frumoase, valorile. M-am jucat cu Tanta de care imi era tare dor, mi-am revazut colegii cu care am lucrat cu mare drag( inca n-a fost nevoie sa intru in bucatarie! :D) si m-am bucurat de un vin fiert impreuna cu cele mai bune prietene.
     Mai tarziu am ajuns in padurea Trivale cu alti prieteni. M-am bucurat de peisajul feeric pe care aceasta mi l-a oferit si m-am distrat pe cinste la derdelus. Dar...
     Ca in toate povestile exista un dar de multe ori sub forma unor intrebari. Este acel moment in care esti alaturi de cei dragi si te bucuri la maxim, dar se intampla ceva inexplicabil si auzi cum inima ta plange sau tipa sau bubuie sau ceva de genul. Simti cum incet dar sigur se instaleaza in sangele tau o tristete otravitoare, un urlet mut care se chinuie sa iasa la suprafata. Si atunci te intrebi, de ce!
     De ce am plecat de acasa? Ce caut eu departe de familia mea si de prietenii mei? Daca tot nu imi merge bine, de ce nu ma intorc? Ce ma retine departe de toti? Ce vreau? De ce inima mea este trista? Ce cauta ea si nu gaseste?
     Nu am gasit nici un raspuns pana acum. Se spune ca acolo unde este inima omului se afla adevarata lui casa, dar unde este inima mea? Si de ce doare?
     De ce?

Iti dau drumul!

     Iti dau drumul sa pleci deoarece nu am de gand sa devin otrava pentru tine.
     Iti dau drumul pentru ca te iubesc si nu o sa te leg niciodata cu forta de mine.
     Iti dau drumul pentru ca daca este dragoste adevarata, tu ai sa te intorci, pentru ca asa simti cu adevarat.
     Iti dau drumul pentru ca poate fara mine, poti sa zbori mai sus decat ti-ai fi imaginat vreodata.
     Iti dau drumul pentru ca urasc sa te vad cum te chinui, pentru ca ma chinui pe mine.
     Iti dau drumul pentru ca vreau sa fiu lumina pentru tine, nu intuneric.
     Iti dau drumul ca sa realizezi ca de fapt nu iti dau drumul, ci este doar alegerea ta...
     Iti dau drumul, dar ramai in inima mea!

Ou sont les printemps d'antan?

     Mi-au amortit simturile, cred ca am devenit imuna la loviturile vietii. In ultima vreme am parte numai de lucruri urate, neasteptate, socante, dar spre surprinderea mea le incasez inca din picioare. Poate ca in ciuda acestor lucruri, eu chiar am ajuns mai puternica.
     As vrea sa vina primavara, sa fie din nou cerul albastru, senin, cu soare. As vrea sa vad multe flori, veselie, ciripit de pasarele, oameni in parc, oameni pe ogoare la arat la tara...imi sunt dragi serile inca reci de primavara dar pline de culori datatoare de speranta...cat am stat la tara obisnuiam sa contemplez aceste seri, sa fac plimbari lungi, sa simt si mai tarziu sa recunosc magicul vant de primavara.
     Obisnuiam sa mergem la padure primavara de primavara, pana acum vreo 3 ani am tinut cu dintii de aceasta traditie, si sa ne intoarcem incarcati cu ghiocei, viorele si mai ales micsunelele mele dragi..
     Pe urma stateam doar in gradina de zarzavat, sapam, greblam, faceam razoare pentru legume, ne ocupam de solar. Mai plantam cate o floricica cu bunica mea in gradina de flori, eram cu totii si faceam aceste lucruri cu atata drag...mi-e tare dor de acele timpuri!
     Viata la tara (nu cea scrisa de Tanase Scatiu!), poate fi fascinanta mai ales pentru cine a crescut acolo si ii si place. Iar eu mi-am petrecut acolo copilaria, adolescenta, privind an de an cum erau cultivate legumele, cum cresteau sub ochii mei, un proces pe atat de simplu, pe atat de complicat. Vedeam animalutele mele dragi cum cresteau, am crescut cu miei, vitelusi, puisori, ratuste, pui de curcani, pui de gaste si cate si mai cate...un mic loc magic unde nimic rau nu ma putea atinge!
     Mi-e tare drag locul in care mi-am petrecut  mare parte din existenta...mi-e dor de primavara, dor de ceva ce nici macar eu nu stiu, dor...un dor nebun!
     Mi-e dor de cel ce mai tarziu avea sa-mi fie protector, mi-e dor de Ara!
   
   

Tanta

     Sunt inca in stare de soc, o stare prin care nu as fi crezut ca o sa trec vreodata. Si pentru ca nu este o stare de bine, iar eu inca sper ca-i doar un cosmar, am sa scriu astazi despre ceva ce iubesc la nebunie pe lumea asta si stiu ca ea nu ma va dezamagi niciodata: pisicuta mea, Tanta.
     Lucram la ceainarie cand Niko ma intreaba daca am vazut-o pe Tanta. M-am uitat nedumerita la ea si am intrebat-o: dar cine-i Tanta? Imi spune ca-i tare schiloada, urata si gri, in concluzie salbatica si aterizase la noi taman in ziua aceea. Venise cu stapanul ei (fostul), Sydonius!
     Buuuun, imi zic! Hai sa o cautam pe Tanta, si incep cu terasa. Ma uit pe la mese si o gasesc dormind nepasatoare pe un scaun. Il chem pe Sydonius, i-o arat si imi confirma ca da, ea este Tanta.
     Acum Niko a mea avea si are o relatie mai speciala cu pisicile, ii plac tare mult si a avut si multe. La fel si mie, cu exceptia ca daca vroiam pisica, ma dadea mama afara cu tot cu pisica. Dar cu Tanta, Niko nu se intelegea deloc. De fapt cam nimeni nu se intelegea cu ea.
     Adevarul este ca Tanta fugea de noi, zgaria(gheranea!) si mai ales...musca. Da, Tanta era pisica-pantera-caine. Pantera, deoarece avea constitutia unei pantere, o coada imens de lunga sii ii placea sa faca giumbuslucuri. Dar cel mai mult ii placea sa muste. Vazand eu ca nu prea ii da nimeni de furca, m-am hotarat ca am sa o imblanzesc. Imi placea tare mult de ea, mai ales ca nu era o pisica oarecare. Fusese bolnava de cancer, nu mai avea uter, si totusi traia. Era o eroina, numai ca nu prea ii placeau oamenii. Aaaa, plus ca stapanul o tinuse la regim caci era vegetarian...asadar, va inchipuiti ce viata nasoala dusese scumpa noastra, Tanta. Asadar, cu prima ocazie am prins-o pe Tanta si am strans-o repede in brate pana sa ma atace. Am inceput sa vorbesc cu nebuna, sa-i zic ca ar putea fi si ea mai cuminte, sa nu ne mai zgarie, sa nu se mai ascunda, si mai ales sa nu ne mai muste. Aaaa, si sa nu mai bata toate celelalte pisici care dadeau tarcoale pe acolo, caci sunt si ele...pisici. Tanta noastra avea o boala pe toate pisicile care apareau si le batea. In plus sarmana, era nevoita sa doarma afara. Dar mai ales sarmanele de noi, eram nevoite sa o scoatem noaptea afara...aici o intreaga aventura.
     Imaginati-va ora 3 noaptea sa zicem, dupa ce terminasem cu curatenia si toate cele, cum eu si colega mea o alergam la propriu prin toata casa aceea imensa pe Tanta care stia perfect ca trebuie sa iasa afara si nu vroia. Asadar o prindeam, ne gheranea. O prindeam, musca. O prindeam, incepea sa suiere. Cu chiu cu vai o momeam cu mancare afara, si inchideam usa dupa ea.
     Dupa ce mi-am luat muscaturi, zgarieturi, priviri urate de la ea, Tanta mea a inceput sa se mai imblanzeasca. Ii placea sa stea in librarie...pana sa o batem toate! Acolo dormea ca o tarina, nestingherita de restul. Cand putea se cocota printre carti, ba chiar si in gentile oamenilor, etc, etc. Incepuse sa-i placa in bratele mele, ii vorbeam mult, o chemam si venea, incepuse sa ma iubeasca.
     Aveam si inca am o slabiciune pentru Tanta. Poate pentru ca ma identificam mult cu ea. Imi era tare draga, de fiecare data cand o prindeam o pupam, o mangaiam. Langa ea m-am simtit inteleasa, asta este cuvantul. Aveam perioade triste, dar o chemam pe Tanta si ma plangeam la ea. Se uita mirata la mine cu ochii aia galbeni si salbatici si ma linistea. Era ca o boare de vant proaspat...
     Intr-o zi ma simteam foarte rau, eram in perioada aceea a lunii. Am ajuns la munca si m-am oprit in librarie. Tanta statea bine-mersi tolanita pe canapea, m-am dus si m-am asezat langa ea. Am inceput sa-i vorbesc, si simteam durerile cum ma cuprind. Ea m-a simtit, a venit si s-a asezat exact unde ma durea si a stat acolo cu mine. Eu o mangaiam si ii vorbeam, dupa o vreme s-a ridicat si s-a asezat la locul ei. Durerea imi trecuse, iar eu nu stiam cum sa ii multumesc si sa ii arat cat de mult o iubesc.
     Stiu ca multora li se pare o prostie ca vorbesc despre o pisica, dar sincer Tanta merita mai mult decat multi oameni care-ti spun ca te iubesc si pe urma te ranesc.
     Pot sa va povestesc inca o mie de lucruri legate de Tanta mea, dar am sa ma opresc aici si am sa va dau un mic sfat: iubiti animalele, caci in afara de copii, sunt singurele care ne pot iubi sincer, pur.

Lupta!

     Sunt momente in care ne pierdem. Momente in care uitam de Dumnezeu si de iubire...de faptul ca Dumnezeu este iubire. Sau poate ca noi chiar credem, dar sunt anumite momente in care ne indoim. Mi se intampla si mie cand vad atata mocirla in jur, imi este greu sa mentin floarea de lotus la suprafata, dar cel putin ma lupt!
     Intr-o lume in care nimeni nu mai crede in iubire, desi am parte de atatea dezamagiri eu totusi cred, am spus ca eu cred in sufletele pereche si imi mentin parerea. Cu toate astea vad tot mai multi oameni care se despart, divorteaza sau mai stiu eu ce. Mi-as dori tare mult sa vad oameni care se iubesc, fara frici si fara alte angoase stupide...
     Astazi iti scriu tie draga mea pentru ca vreau asta, simt nevoia. Eu cred in iubirea ta! Daca tu crezi si mai ales simti, este minunat. Vei avea atatea de infruntat, oameni rai si situatii nasoale dar merita caci tu ai gasit iubirea...lupta, lupta si iar lupta! Cu siguranta vei castiga, meriti asta!
     Poate nu ne vom cunoaste niciodata, dar sa stii ca te admir! Esti o curajoasa si am multe de invatat de la tine.
     Iti multumesc mult pentru cuvintele tale si ai dreptate, IUBIREA adevarata chiar exista!

Visul meu

     Viata reprezinta un amalgan de stari. Azi suntem bine, maine rau, poimaine indiferenti, si in alte zile cine stie...dar tot ce adunam zi de zi si trece, ne ramane in memorie. Fie ca sunt lucruri bune sau lucruri rele, aceste stari, senzatii, sentimente reprezinta amintirile noastre, cat si ceea ce vom construi si vom lasa in urma.
    Spre exemplu, eu am fost dintotdeauna in cautarea propriului eu. Ca atare, in afara faptului ca am fost o introvertita, am avut un vis legat de ceea ce vroiam sa fiu in aceasta viata, ceva care ma reprezenta perfect.
     In comparatie cu cine sunt astazi, atunci eram altcineva. O alta persoana, foarte singura dealtfel si mai ales trista. Dar nu o sa intru in detalii, astea sunt amintirile mele foarte personale.
     Ideea este ca daca acum 10 ani as fi gandit in felul cum gandesc astazi, cred cu certitudine ca soarta mea ar fi alta. Dar astazi nu mai am sansa de a-mi indeplini acel vis...
     Cand se apropie primavara devin melancolica. Aveam un vis frumos, pictat in cele mai frumoase culori. Avea sunete desavarsite in acorduri de pian si vioara, amandoua impletindu-se intr-o poezie scrisa intr-o maniera ingenioasa. Cu toate acestea visul acesta este acum ingropat adanc in gradina mea, si atunci cand ma cuprind anumite stari pe care doar primavara mi le poate aduce, imi amintesc ca undeva in colturile cele mai adanci ale memoriei mele, ceva incearca sa iasa la suprafata, ca un ghiocel, o soapta din indepartare...acel vis!