Umbre si lumini

     In durerea inimii ei de leoaica, Ileana se gandea la Ian. La cat de mult il iubise si cat de mult crezuse in el. La cat de mult il asteptase. Si cat riscase aratandu-si sentimentele. Iar el dezamagise, dar nu pe ea ci pe el insusi.
     Cand l-am intalnit se gandi ea, era ca o umbra. Ceva ii intuneca lumina. Dar cunoscandu-l am zarit timid, primele raze si am privit soarele cum se chinuia sa iasa din el. Avea el ceva frumos de om bun, dar crescut intr-o societate in care se poarta spiritul turmei, Ian se pierduse. Era atat de pierdut incat credea ca fericirea consta in nopti pierdute inconjurat de femei si camarazi de bautura. Dar si mai rau de atat e ca el stia ca nu asta era fericirea lui, ca era capabil de mult mai mult, ca era altceva care il chema si desi acel soare palpaia, Ian nu dorea sa-l lasa sa iasa la suprafata. Se gandea ca nu exista, ca este doar utopie. Ian nu era in stare sa se arunce, sa lase prejudecatiile si temerile la o parte, era ca un copil lasat pe intuneric si nu gasea intrerupatorul sa poata aprinde lumina.
    Ei bine, atunci am intervenit eu, isi aminti ea. Am incercat sa aprind intrerupatorul pentru el asa cum nimeni nu o facuse pentru mine, dar in zadar.
Si eu m-am luptat cu propria umbra atat de mult timp, m-am luptat cu cei dragi care mi-au pus piedici, m-am luptat sa plec si sa las totul in urma, lacrimile, tristetea, furia si mai ales ura. M-am luptat sa trec peste pumnul  pe care l-am incasat de la acel barbat fara nici un motiv, desi atunci i-am urat pe toti, m-am luptat cu cel care a vrut sa-mi faca rau, m-am luptat cand am fost singura si a trebuit sa trec peste toate tot singura. M-am luptat cand cel mai important barbat din viata mea m-a parasit fara sa priveasca inapoi desi eram doar un copil, m-am luptat, am obosit, m-am lasat prada depresiei, am vrut sa mor, dar nu stiu cum m-am ridicat inapoi si m-am luptat in continuare. Inca ma lupt cand ceilalti incearca sa-mi preia fraiele propriei vieti si sa-mi spuna ce e mai bine pentru mine si ce ar trebui sa fac.
Ma lupt si ma rog pentru tine, Ian, sa privesti adanc de tot si sa gasesti soarele ascuns din tine si sper ca intr-o zi sa fii fericit. Si sa zambesti admitand ca pana la urma nu eram o idealista, ci doar un om care a crezut in ceva mai mult.
     Atunci ai sa ma intelegi.

Umbrela rosie

     Pustiu. Frig.Acalmie. Strada incepu sa fie maturata de o ploaie salbatica si stranie, o ploaie care prevestea ceva, poate nu ceva bun. Ella iesise teleghidata din casa, atrasa de o forta supranaturala, o forta care parea ca o vrea supusa, dezarmata. Era ceva straniu in atmosfera apasata de norii grei din plumb, de undeva din departari zarindu-se cate un bici de foc, urmat de un suierat lung...
     Natura era diferita. Pasarile tipau dezolant pe alocuri, se intunecase de-a binelea. Ella nu stia daca sa fie speriata sau sa se simta in largul ei. Stia ca ce vedea in exterior simtea in interior. Oare asta inseamna viata, se gandi ea? Oare asta simt si ceilalti? Oare uneori se simt singuri, uitati, pustiiti si apasati de ceea ce se intampla in jurul lor? Oare e posibil ca Sus sa nu existe Dumnezeu, ci doar celalalt? Si acela se joaca cu noi, cu natura, cu ceea ce simtitm si rade, rade de nesiguranta noastra? Oare ne amagim cu totii ca exista iubire cand de fapt nu este decat o plasmuire irelevanta a mintii noastre?
     Ella se aseza jos pe o bordura. Ploaia o acaparase de-a dreptul, din par ii siroiau picaturi reci de apa, hainele i se lipisera de corp, tremura de frig si se zbarlise toata. Stand acolo intoarse capul si vazu un porumbel care o privea. Ce ciudat, isi zise! Acum rade de mine, ma face sa privesc ceva frumos cand eu si ceilalti stim ca nu exista nimic frumos si....dar gandurile ii fura oprite de o umbrela. 
     Ella ridica ochii la umbrela rosie care ii intrerupse gandurile si la barbatul care o tinea. Il privi lung, apasat, ca si cum era pentru prima si ultima oara cand il vedea...
     -Mi-a fost dor de tine, ii sopti el.

Tocmai acum

    Ma chinuie tristetea. Ma doare moartea Tantei. Sper doar ca El are grija de ea acolo, de fapt sunt sigura ca are grija de ea. El stie cat de mult o iubim noi toti.
    Tocmai cand imi gasisem echilibrul...cand am gasit noi motive pentru care sa zambesc, sa ma lupt. Chiar acum, dupa o excursie superba la Sinaia, dupa atata fericire si rasete, dupa atatea iesiri prin locuri noi si frumoase a poposit si tristetea. Desigur, moneda are doua fete.
    Tocmai cand reusisem sa trec peste faptul ca inca un el m-a dezamagit profund, tocmai acum cand aveam sa merg acasa si poate sa o vizitez....
    Tocmai acum cand acel baiat mi-a privit adanc in suflet cu ochii aia hipnotizanti si m-a facut din nou sa sper ca poate..., tocmai acum cand am iesit la intalnire si tipul mi-a propus o relatie serioasa...unde esti Tanta sa-ti povestesc toate astea?
    Tocmai acum cand ploua.
    Nu mai esti!

Zambesc? Sau nu?

     Sunt anumite momente in care simtim ca ne pierdem in intunericul vietii. Si ne dispare zambetul, ratiunea de a trai, dorinta de a realiza lucruri frumoase.
     Se intampla atunci cand iti dai seama ca nu ti se intampla nimic bun, ca barbatul pe care il iubesti nu-i pasa, ca prietena pe care o vedeai langa tine pana la moarte nu mai vrea sa stea in preajma ta si dispare ca si cum n-ar fi fost niciodata nimic, ca lumea pe care o iubesti nu te intelege, ca nu mai ai nici un vis pentru care sa te lupti pentru ca deodata nu mai conteaza visurile, ci doar banii ca sa ajungi pana la ele, si pe ei cu siguranta nu ii ai. Si ar mai fi motive, dar este mai bine sa ma opresc aici.
     In momente ca acelea zambesc cand ploua, zambesc dezarmata in fata unui copil, zambesc in fata florilor colorate si frumos parfumate, in fata unor batrani care se tin de mana.
     Zambesc in fata unui peisaj feeric de primavara cu multi copaci infloriti, zambesc in fata unui camp cu maci, zambesc Cerului senin si avioanelor si ar mai fi...
     Dar cum sa mai zambesc atunci cand voi ajunge la ceainarie si nu-i voi mai gasi sufletul? Cum sa zambesc cand stiu ca chiar daca ii voi striga numele, ea nu va mai veni sa vada ce vreau, ca nu voi mai putea sa o iau in brate si sa o sarut?
    Oare cum sa fac asta cand mi-a intrat atat de adanc in inima si Tanta era singura mea confidenta in momentele acelea triste, pline de lacrimi si amaraciune...unde esti, sufletule?
    Cum sa mai zambesc?

Ale vietii valuri:Dragostea

     Dragoste...un cuvant inventat de cei dinaintea noastra pentru un sentiment mai maret si mai cutremurator decat orice altceva pe acest Pamant si probabil si in Cer.
     Noi cei de acum, din era asta, noi cei de azi, am auzit multe lucruri despre acest sentiment numit dragoste. Dar cati dintre noi au simtit-o cu adevarat? Grea intrebare, greu raspuns...
     M-am trezit intr-o zi crezand ca sunt indragostita de doi barbati. Si atunci m-am dus la cineva intelept si l-am intrebat cum imi dau eu seama pe cine iubesc. Cum imi dau seama pe cine iubesc cu adevarat?
     Iar el mi-a raspuns:
   "Eu cred ca iubesti cu adevarat pe cel caruia ii treci cu vederea imperfectiunile. Lucrurile sunt simple. Trebuie sa iei in seama si imperfectiunile proprii si atunci cel iubit este cel care te iubeste asa cum esti tu, cel care trece usor peste acestea, cel care iti intoarce iubirea, care-i raspunde acesteia cu iubire. Iubirea fara raspuns este durere. Ia seama la acest lucru! In viata vedem insusiri frumoase la multe persoane. Poate suntem ispititi de acestea. Iubesti pe cel ce te iubeste. Pe celalalt il apreciezi. Vor fi multe astfel de persoane in viata ta, dar ele te iubesc pe tine? Gandeste-te! Eu cred ca nu iubesti pe niciunul cu adevarat. Inca. Cunoaste-i mai bine si asteapta sa raspunda iubirii tale. Ei iti vor da raspunsul."
 Mare adevar a grait, inteleptul. Cu siguranta ca eu il iubesc pe cel care ma iubeste si ma apreciaza pentru ceea ce insemn cu adevarat, pentru esenta mea.  
     As putea scrie multe despre dragoste, dar cred ca prefer sa o simt. Sunt constienta ca dragostea adevarata este mai mult decat coplesitoare. Personal, sunt pregatita sa o simt. Cred ca atunci cand o voi intalni, voi considera ca l-am intalnit pe Dumnezeu in persoana.
     Dar oare oare tu, iubitul meu, esti pregatit pentru mine?

     

Ai grija sa nu te ranesti!

      Este primavara si astazi pasii m-au dus inapoi, in fata acelei case. Stiu ca nu e bine sa privesc in trecut dar sunt momente ca ziua de azi in care pur si simplu m-am trezit acolo. Nu am intrat pentru ca acel loc mi-a adus multa fericire dar si multa tristete. Cred ca acolo sunt momentele cele mai clare pe care le-am trait vreodata, sunt amintirile mele dragi, acolo a fost "casa mea". As putea sa vorbesc mult despre acel loc, dar e ceva mai presus de atat.
     Inca ma intreb cum de am ajuns in acea zi acolo. Stiu ca m-am plimbat pe straduta de mai multe ori si era ceva care ma tot impingea in acel loc, dar imi lipsea curajul, asadar am pornit-o inainte si... m-am intors impinsa de ceva mai puternic decat mine.
     Cred ca am inceput sa-i dau importanta acelui barbat in momentul in care l-am rugat sa-mi rupa firul de la mana. I-am zis sa fie dur si sa traga tare ca nu ma raneste, dar el mi-a luat mana, mi-a dus-o la gura si mi-a rupt snurul cu dintii, uluindu-ma prin gestul lui. Cred ca atunci am inceput sa-l privesc cu adevarat, tocmai pentru ca era altceva decat ce vroia el sa arate, avea blandetea aia pe care vor barbatii in general sa o ascunda sub diverse masti.
     Erau multe lucruri nespuse intre noi doi, dar mie imi era teama. Teama de a nu simti ceea ce credeam ca simt, teama de cuvinte mari, teama de a nu  rani si mai ales teama de a nu ma rani. Dar era ceva, stiam, dupa reprosurile pe care mi le facea cand intarziam iar el ma astepta. Cand era plecat, il asteptam, vroiam sa il vad acolo langa mine, imi devenise indispensabil. As fi vrut sa se intample ceva, sa faca ceva, as fi vrut sa fac ceva.
     A fost o perioada frumoasa si a fost o vreme in care am vrut sa raman. Dar am fost nevoita sa plec. Acele vremuri nu or sa se mai intoarca niciodata, dar tot ce am simtit atunci a fost frumos. Ce am simtit pentru el a fost frumos. Acel loc cu masuta "noastra", acel loc special.
     Mi-e dor!

   
   

Valentine's Day

     Personal imi place ideea. Este o idee pe care romanii au imprumutat-o si nu-i rea deloc. Pentru ca mai mult decat flori, bomboane, plus si sex, Valentine's Day inseamna uniune, apropiere. Da, exact asa am spus: apropiere.
     Sunt oameni care se iubesc mult de tot si poate sunt si impreuna, dar nu stiu sa isi exprime sentimentele. Atunci apare aceasta idee de "indragosteala", o zi in care iti permiti sa iesi din cotidianul tau si sa faci acele mici gesturi de iubire de care toata lumea are nevoie, cu toate ca toti le considera clisee si dulcegarii. Poate nu aduci bomboane, flori, plus, poate nu faci sex ci pur si simplu esti langa cel drag, il mangai, ii zambesti, ii spui o chestie draguta, faceti pizza impreuna, va uitati la un meci de fotbal, mancati prajituri multe, va plimbati prin parc/padure de nebuni, mergeti la film, faceti ceva impreuna, ceva care sa va destinda, ceva ce are legatura cu sufletul.
     De asemenea sunt multi care nu au pereche si ii "sacaie" aceasta sarbatoare a iubirii. Ii deprima, se simt singuri, dezolati, dar Valentine's ca si orice alta sarbatoare a iubirii nu ar trebui sa insemne "el si ea", ar trebui sa insemne "eu si dragostea", indiferent de sex sau de chip. Pacat ca multi nu isi dau seama de asta si isi irosesc timpul asteptand...miraje! :)
     Si mai sunt aceia care de dragul acestor idei de "stralucire de-o zi", se cupleaza, isi fac cadouri, se falesc cu ele, fac si sex...dar parca ceva lipseste. Sunt aceia care nu stiu ce cauta si nici nu gasesc...trist! Doar suflete goale.
     V-ati gandit vreodata cum ar fi daca am avea Valentine's in fiecare zi? Eu as fi fericita si asta deoarece lumea ar invata sa fie altfel la un moment dat, poate s-ar trezi din "somnul cel de moarte", si ar privi altfel existenta. Pentru ca viata nu se reduce la trecut si la viitor, ea este acum si aici. Dar ce ar fi daca ne-am trezi cu totii din "somn"? Cred ca atunci am dobandi raiul.
Revenind la idee mea, "Valentine's day by day", poate ca lumea ar invata sa iubeasca mai mult.
Noi nu iubim, noi judecam, distrugem. Noi suntem in stare sa stricam relatii de ani de zile daca ni se pare ceva, fara sa ascultam, fara sa dam sanse. Noi construim zi de zi legaturi cu oameni importanti in viata noastra, dar la cea mai mica greseala alegem sa daramam totul. Vrem dar nu suntem dispusi sa si dam. Astia suntem noi, orice, numai iubire nu.
     Am vrut sa zugravesc in culori vazute de mine acest "tablou". Nu are sens sa incerc sa va spun ceea ce stiti cu totii deja. Poate pentru ca mi-as chinui degetele degeaba tastand ceva ce toti stiu dar nimeni nu vrea sa stie.
     Azi a fost o zi frumoasa. Poate ca si maine va fi la fel, poate si pe 24 sau 25. Florile sau ciocolata nu strica niciodata. Cateodata poate chiar si un ursulet din plus, castigat la darts, spre exemplu. :) Idei sa fie! Zile frumoase sa aveti si un Happy Valentine's Day! :)